ziua Tigrilor

citim pe facebook că azi e Ziua Internațională a Tigrilor! La mulți ani, tigrișorule! Și la mulți ani și tigrului Richard Parker, aka Mau Forel Motansky!

la ce-am râs

perioada asta de mămicie e ciudată rău. În primul rând, programul e haos. Plănuim să ieşim la 10 şi ieşim la 12... Matei a făcut (sau n-a făcut) kk, l-am schimbat, îi este foame, alăptez (da, alăptatul la cerere este o mare bucurie), Mau nu mai are apă, stai un pic!!! - ne e foame! Mâncăm ceva pe fugă, facem bagajul şi poate ieşim la plimbare cât mai e soarele pe cer. Ei, în haosul ăsta reuşesc să strecor câteva minute de lectură zilnic, parcurg un curs postuniversitar pe o platformă on-line, completez formulare de candidatură pentru job-uri, schiţez rapoarte restante sau fac planuri profesionale cu tentă nonformală. Recunosc, printre toate astea mă uit ca neghiobul cât e ziua de lungă la tembelizor. Acum câteva seri, cu un Matei atârnat la sân am început să mă uit la filmul ăsta, convinsă fiind că e o comedie anostă şi că e numai bun de pierdut vremea. Ei bine, nu ştiu dacă hormonii mi-au afectat mintea, dar mie mi-a plăcut la nebunie filmul ăsta (This is 40!). Principalul motiv pentru care mi-a plăcut a fost că am râs... da nu aşa... în hohote, cu lacrimi. Am râs cum n-am mai făcut-o de mult timp. Aveam mare nevoie de o astfel de seară... la finalul celor 2 ore de film eram epuizată de râs :-) E clar, trebuie să mai ieșim! :-) 

ditamai prostia

recunosc, când am văzut ştirea m-am super revoltat. Numitul Justin Bieber a vizitat Muzeul Annei Frank din Amsterdam şi a lăsat în cartea de oaspeţi nişte vorbe cretine... cum că dacă ar fi trăit Anne ar fi fost una dintre fanele lui, aşa numiţii belieberi (wtf?!). Voiam să scriu că e superficialitate tipic americană, dar apoi am citit că copchilul ăsta e canadian. Whatever! Mă gândeam doar ce şansă are ca din banii câştigaţi pe cântecele cu fete rozalii să viziteze lumea - şi cum nu ştie să profite şi să şi înveţe din asta. Nu mă impresionează că şi-a dat o oră dintr-o seară de vineri pentru muzeu, ar fi trebuit să mai dea vreo 2 zile să citească şi jurnalui lui Anne, poate aşa ar fi învăţat şi câte ceva despre viaţa reală. Ştiu că m-am ambalat aiurea, dar am două motive: experienţa Annei (lectură obligatorie pentru adolescenţi, din punctul meu de vedere) şi eforturile pe care le fac de 2 ani de a vizita Amsterdamul doar pentru Anne Frank şi pictorii flamanzi. Şi mucosul ăsta are şansa asta şi nu înţelege nimic din ea! Life is not fair! 

mda

citind articolul ăsta, la început cu amuzament, apoi cu enervare, la final cu un rictus, mi-am dat seama de ce nu sunt eu nevasta perfectă :-) 

un roman cu zvonuri și mistere

Dan Lungu m-a cucerit cu Sunt o babă comunistă; deși mai am de el Cum să uiți o femeie (pe care încă n-am citit-o), ceva m-a făcut să-mi cumpăr cartea asta și să o citesc imediat! E tot o poveste cu iz comunist; e povestea străzii Salcâmului, o mahala cu case, aproape de gară, într-un oraș de provincie (evident, în mintea mea am știut imediat că e vorba de Botoșani; indicii ca fabricile IUPS, Electrocontact sau Răchiți făcându-mă sigură :-). Deși strada e în oraș, povestea are iz de sat. Avem ca decor crâșma lui Ticu Zidaru - Tractorul șifonat (în acte și pe firmă fiind Cafebar) și o mulțime de personaje nostalgice: Colonelul - bogatul străzii... respectat pe față, dar bîrfit pe la spate... are cea mai mare casă, dar vecinii lui știu pe ce e construită și în secret speră să vadă fisuri în tencuială :-), Mitu, un sculer matrițer, care fabulează despre cum l-a întâlnit pe Ceaușescu și a primit cadou de la el o mașină Dacia, aproape nouă :-)), Hleanda, o bătrână înnebunită și distrusă de noul regim, nea Petrică, pictorul firmelor comuniste, Relu Covalciuc, un pasionat de găinile lui albe (raiul găinilor pare a fi un loc de dorit în viața de apoi); acesta are o pățanie cu grădina plină de râme gigantice (evident, explicația e simplă și de tot râsu), domnul Costel Spătaru... iute la băutură și cu nemulțumirea cumpărării de la basarabenii din piață :-) a unor ochelari cu dioptrii prea mari (deh, de fapt face economii... o să-l țină 15 ani în loc de 10) și alte personaje amuzante și pitorești. Super carte, de citit mai ales dacă ați trăit perioada aceea... pentru mine Botoșaniul fiind fundalul cărții a făcut ca povestea că capete mai mult farmec :-)

lumea măruntă poate fi plină de înţelepciune

Prea multă cultură duce la ignoranţă, căci în condiţiile în care cultura nu se bizuie pe credinţă, la un moment dat omul ajunge să vadă doar matematica lucrurilor. Şi armonia acestei matematici devine propriul Dumnezeu, el uitând că Dumnezeu a creat această matematică şi acestă armonie. (p. 237)

Cartea asta mi-am ales-o cadou în vară de la Cărtureşti (cumpărasem de nu ştiu ce sumă cărţi şi aveam de ales din mai multe chestii). Am început să o citesc mai mult să văd cum e, dar m-a prins (bine, un alt motiv e că nu aveam timp să încep altceva, iar cartea asta e cu povestioare mici, de câteva pagini). Se pare că Guareschi e destul de cunoscut, dar până la cartea asta eu nu mai auzisem de el. Cartea începe cu o colecţie de trei povestioare, care explică titlul de Lume măruntă. Una dintre povestiri e despre sacrificiul unui câine şi m-a impresionat mult. Lumea măruntă e un sat italian, lângă un fluviu, aparent obişnuit, cu un catolic preot paroh mătăhălos - Don Camillo şi un comunist primar la fel de mătăhălos - Peppone. Ambii au luptat împreună în munţi, dar acum fac parte din mişcări politice diferite, motiv pentru care îşi tot înscenează tot felul de prostii, sau profită de situaţii ca să se mai altoiască unul pe altul. În ciuda duşmăniei dintre ei, ambii sunt oameni buni la suflet şi pe ascuns, se respectă şi se preţuiesc. Pe faţă însă, se urăsc de moarte şi se ameninţă permanent. Peppone are o şleahtă de partizani comunişti, care de care mai nătăfleţ. Don Camillo îl are pe Cristos cel răstignit, crucifixul din Biserică, cu care se conversează - şi care îi şi răspunde, ba de multe ori îl şi trage metaforic de urechi :-) Probabil că Cristos e conştiinţa lui Don Camillo; dar chiar şi aşa, dialogul cu crucifixul nu e deloc deranjant în lectură, din contra. Povestitile sunt foarte amuzante, chiar dacă pe ici pe colo mai e câte una tristă. Preotul cu mitraliera sub sutană sau primarul comunist care nu prea ştie să scrie mi-au înseninat serile acestei săptămâni. Sunt câteva istorii la care am râs sonor: îmi vine în minte acum cea în care copilul lui Peppone e botezat cu greu de preot cu numele de Libero Camillo Antonio Lenin, sau cea în care o mare revoluţionară se trezeşte cu fundul vopsit în roşu.

Căutând pe net despre carte, am descoperit pe youtube şi fragmente din film (nu-l cunosc pe actorul care-l joacă pe Peppone, dar Don Camillo e jucat de Fernandel). Mi-ar plăcea să văd filmele; şi mi-ar plăcea să citesc mai multe povestiri cu cei doi - din postfaţa traducătorului am înţeles că Guareschi a scris câteva sute. Recomand cartea şi povestirile, chiar dacă au fost scrise prin anii 40 sunt foarte citibile şi azi.

cartea cu suveniruri comuniste

Minciuna despre cărțile citite (de fapt, necitite) este o adevărată minciună a intelectualului. Este una din strategiile lui de supraviețuire. (p. 41)
Super carte! Am râs cu lacrimi (la propriu) şi m-am întrerupt din lectură de vreo 10 ori să-i citesc şi lui Cătălin, care lucra alături conştiincios la laptopul lui. Am cumpărat-o la aceeaşi ofertă de 10 lei cu ziar, dar a meritat fiecare bănuţ. Vreau să o dau şi cadou prietenilor de Crăciun, atât de mult mi-a plăcut. Cartea constă rememorarea copilăriei şi tinereţilor autorului... care apare când ca Cezar, când ca Daniel Abagiu, un alter-ego. Eu nu am remarcat din prima rezonanţa masturbatorie din titlu, dar Cătălin a râs de când i-am spus vânzătoarei ce vreau :-) Chiar de la primele pagini, nu m-am mai oprit din citit. Am râs, am citit cu glas tare, am închis cartea numai ca să râd mai mult. Povestirile sunt despre copilăria comunistă (şi aşa cum spune autorul... vremuri normale pentru noi, cei care doar atât ştiam atunci), despre pionerat (şi da, spaima că nu ai să fii făcut pioner cu prima grupă, remember? :-), despre tovarăşea învăţătoare, despre manifestaţiile cu eşarfe în roşu-galben-şi-albastru, despre primele experienţe sexuale (despre cât de sofisticat şi complicat poate fi sărutul), despre vacanţa la mare cu cazare de la Sindicat, despre pui tăiaţi în cadă, despre iubiri de colegi de gimnaziu, despre jocuri cum numai în perioada aceea au existat. Nu ai cum să nu îndrăgeşti personajul principal, fie el Cezar sau Daniel-Dănuţ sau Ţelu (de la băieţelu :-), cu toate situaţiile penibile prin care trece. Pentru mine a fost un moment de remember, de nostalgie, dar de nostalgie cu lacrimi de râs... Eram eu intrigată de la prefaţa lui Cărtărescu, dar cartea mi-a întrecut orice aşteptări. O recomand cu drag, e perfectă la finalul unei zile naşpa; se citeşte în 2-3 ore, dar la final, mai râzi 2-3 ore. Notă: dacă ai copilărit în comunism o să fie de o sută de ori mai simpatic să o citeşti :-)

frigu şi mâncatu

am constatat că atunci când mi-e frig - mănânc! şi nu mănânc numai supe de pui aburinde, ci orice! de la mere la snacksuri. de 2 zile e groaznic de frig. ieri am avut şedinţă, aşa că nu am intrat în cabinet de vineri. când am intrat, am paralizat. de frig. în 10 minute ronţăiam deja un corn şi sorbeam un ceai de portocale. am procedat exact ca-n banc... era atât de frig înăuntru încât am deschis geamul să se mai încălzească. pentru că, paradoxal, afară era mai cald. cred că ploile şi frigul din week-end şi-au pus amprenta asupra clădirii. şi mi-a fost foame toată ziua. naşpa. acuma am o dilemă... oare cât de frig mi-a fost în ultimii 20 de ani?!? hmmm... cred că am găsit şi motivul pentru care nu mai în cap în hainele de acum 10 ani... mi-a fost frig. 

despre tradiţii tradiţionale :-)

am vreo 2 luni de când citesc pe net, pe forumuri, pe site-uri mai mult sau mai puţin specializate care e treaba cu botezul. Am citit tot felul de lucruri pertinente, dar şi multe bazaconii. Cel mai mult m-am edificat întrebând prietenii cum au procedat când li s-a botezat copilul, dar şi asistând la botezul fetiţei unei colege. În ceea ce priveşte lista cu ce ne trebuie iar am avut dubii. până la urmă am cumpărat ce am crezut noi că e mai potrivit şi asta e, sper să fie bine. să luăm pe rând dilemele. 

1. crişma (pânza în care e primit copilul de la preot). Am luat o crişmă albă, simplă şi frumoasă (nu pot să spun ce porcării am văzut legat de crişmă... colorate, cu nu ştiu ce rugăciune printată pe ea... în plus rugăciunea avea şi o greşeală de ortografie... şi mama lui bebe e profă de română, deci clar, nici nu se punea problema :-) Ok, rezolvat cu crişma...

2. hainele de botez. Am văzut tot felul de seturi... cu papion, cravată (pe bune!!!), frac, costum lucios de manelist şi multe altele. Despre preţuri nici nu vorbesc! Mama lui bebe mi-a spus clar că nu vrea chestii din astea satinate şi cu papioane. Eu ştiu că la botez copilul trebuie îmbrăcat în alb... aşadar am pornit în căutare de costum de botez... nici prea prea, nici foarte-foarte. Până la urmă am găsit la Bucureşti un costum simpatic, alb cu fir argintiu, decent, cu pălăriuţă, botoşei şi mănuşi. În plus, are şi elefănţel :-) Cătălin a fost cel care a decis... şi cum noi i-am luat lui bebe toate lucrurile împreună am fost de acord cu el. OK! Pentru baia de a doua zi avem pregătit un alt costum alb, simplu, dar de bun gust. 

3. cadourile de botez. Am citit peste tot că se dau la copil bijuterii. Recunosc că m-am ofuscat... ok, înţeleg faza cu cerceii pentru o fetiţă, dar lanţ de aur pentru un băiat?!?!? nu-mi place ideea! de altfel, eu am oroare de bărbaţii cu bijuterii. Nu mi se pare potrivit să iau aşa un cadou pentru un băieţel de o lună jumate. Cred că icoana pregătită (are şi ea o poveste! :-) e un cadou muuult mai potrivit! deci fără bijuterii la copil mic, am zis! 

4. lumânarea de botez. ok, am vrut lumânare din ceară curată, dar mi s-a spus că se comportă aiurea (nu scoate fum, dar se îndoaie repede). Am rămas la varianta cu lumânare albă (încă nu am cumpărat-o, tot oscilăm în legătură cu forma ei). În ceea ce priveşte ornarea, nici nu concep să fie cu porcării artificiale. Eu la nuntă am avut numai flori naturale, aşa că şi lumânarea de botez a lui Adrian va avea flori naturale. Cum botezul nu e în Iaşi, ci la Cîmpulung nu ne permitem flori preţioase şi delicate. Am decis că totuşi crizantemele sunt cea mai bună alegere. Probabil că vor fi albe şi galbene - să vedem ce găsim. În plus, o să-i punem busuioc şi spice de grâu. (Noroc că Mau e înnebunit după grâu, aşa că o să profităm de grâul strâns pentru el :-))

5. la biserică. Se pare că acolo în regiune, părinţii plătesc slujba. Tot părinţii s-au oferit să pregătească prăjiturile de la Biserică - recunosc că ne-ar veni greu să le transportăm în condiţii ok. Foarte bine, ne-am zis, atunci vom pregăti noi ceva special. Ne-am oferit să face un mic ornament pentru cristelniţă (vasul în care e botezat copilul, pentru neiniţiaţi :-) După ce am întrebat în stânga şi-n dreapta ne-am hotărât la 4 bucheţele frumoase, legate în jurul cristelniţei cu o panglică frumoasă sub formă de cruce. Tot pentru biserică am pregătit cruciuliţe pentru invitaţi - le-am cumpărat, mai trebuie să le montez. E un simbol frumos zic eu... invitaţii din biserică rămân cu un suvenir că au fost martori la încreştinare. 

6. baia de a doua zi. Doamne, câte chestii se bagă în cădiţă - de la bijuterii de aur (cică verighetele părinţilor), petale de flori, uleiuri frumos mirositoare (a ce, a mosc, a cimbru, a parfum Dior, a ce??), un fulg (bănuiesc că e vorba de o pană, nu de fulgi de nea :-), miere sau zahăr, orez (oare prefiert e ok? :-)), un ou (sunt mari controverse dacă oul se bagă întreg, spart, sau de nu? - omletă! :-), ardei iute (paprica, care va să zică!), lapte dulce (e musai, deci fără kefir, iaurt sau sana, da?), busuioc, mărar (hmmm... oare nişte condimente mediteraneene nu merg?), muşeţel, mentă (ca-n mojito!), măciulii de mac (cică ca să doarmă bine, nu să aibă adicţii mai târziu :-), seminţe de cânepă (cică astea-s ca să crescă repede... de parcă ne grăbim undeva... nu se precizează de care cânepă :-), nuci, apă sfinţită, grâu, sare (se pare că piper nu!), parfum (de firmă, cum altfel) şi atenţie - lipici!!! (oare un tub de lipici solid o fi bun?!). Wow! nici nu pot să-mi imaginez cât de greţoasă e apa asta cu de toate - oare copilul mai încape printre atâtea mirodenii şi buruiene? Mă tot întreb dacă e totuşi ok să speli copilul în amestecătura asta... Am zis că nu pot să-mi imaginez... de fapt pot, am şi văzut asta la un botez... atunci nefiind implicaţi decât ca prieteni ne-am hlizit mult de culoarea apei :-) Ei, aici o să lăsăm părinţii să decidă.

7. suntem 2 perechi de naşi. nu îi cunosc pe ceilalţi, habar n-am cum va decurge slujba, aşa că în privinţa asta we go with the flow :-) 

8. to be continued.

lecţii de franceză în pagini de gastronomie

Educaţia stomacului nu se sfârşeşte niciodată. (p. 27)

Peter Mayle e un vechi cunoscut - de pe vremea unui an bun (carte care mi-a plăcut mult mai puţin decât filmul). Lecţiile de franceză le aveam de mult în bibliotecă, doar că nu le venise timpul. M-am grăbit să citesc cartea asta datorită vacanţei la Paris, aşa cum am citit şi cartea asta atunci când am aflat că o să mergem acolo. Lecţiile de franceză sunt de fapt lecţii de gastronomie franţuzească, povestite prin prisma experienţei lui Mayle (britanic convertit la cultura franceză) şi prin participarea la diverse festivaluri - cum numai francezii ştiu să organizeze (cu zâmbete îmi amintesc de un festival galez, undeva pe lângă Prigoriex - dar asta e o cu totul altă poveste). Aflăm aşadar detalii despre preţiozitatea trufelor, despre cum se mănâncă picioarele de broască, despre aristocraţii cu picioare albastre - adică puiul de Bresse Apellation Controlee :-), despre brânza Livarot (de altfel e povestea lui Sadler, dar fără umorul acestuia... recunosc că acest capitol m-a cam enervat... cum citisem deja cartea lui Sadler nu mi s-a mai părut la fel de fun), despre mâncatul escargot-ului (oui, melcii!), despre un celebru restaurant de pe plaja Saint Tropez unde se serveşte doar prânzul - şi ăla în bikini, despre un maraton comic din Medoc (unde alergătorii sunt costumaţi funny şi au în mână un pahar cu vin), despre Burgundia şi vinurile ei delicioase şi despre alte aventuri, inclusiv cum să ţii o dietă a la francais. Cartea e amuzantă şi provocatoare - eu chiar m-am uitat pe gooogle după câteva referinţe :-) Cel mai fain e că e povestită de un englez; un englez vorbind despre Franţa va fi tot timpul în topul meu de chestii amuzante :-)

eseuri a la Eco

O faţă scoasă din context crează confuzie. (p. 116)

Am cartea asta de eseuri de ani buni, dar abia acum i-a venit vremea. Cartea e de fapt o colecţie de articole scrise şi publicate de-a lungul timpului de Eco într-un ziar italian. Majoritatea titlurilor încep cu Cum să şi sunt teribil de amuzante. de exemplu: Cum să faci pe indianul (mai ales dacă joci în westernuri), Cum să înlocuieşti un permis de conducere furat (aici vede ce tare e birocraţia peste tot în Europa!), Cum să folosim cafetiera blestemată, Cum să ne chivernisim timpul (vedem ce important e să te laşi de fumat), Cum să nu ştii cât e ceasul, Cum să recunoaştem un film porno (foarte instructiv! :-), banalul Cum să mânânci o îngheţată (poate fi chiar complicat!), Cum să nu spunem "exact" (noi am putea scrie un seu despre cum să nu spunem normal), Cum să reacţionezi la figurile cunoscute (vezi şi citatul cu care am început), Cum să nu foloseşte telefonul celular (cred că e eseul meu preferat!), Cum să nu vorbim despre fotbal şi foarte important - Cum să-ţi alegi o meserie bănoasă. Titlul cărţii este ultimul eseu - Minunea Sfântului Baudolino ne ajută să înţelegem sensul unei profeţii :-) Am citit cartea astea timp de mai multe luni - uneori câte un eseu înainte de somn, aşa de mult m-a amuzat. Recomand!

ca fetele din NY

după întâlnirea cu colegii de ieri, am plecat la o plimbare cu fetele prin palas - cum mergeam noi aşa povestind, Cătă ne tot făcea poze şi la un moment dat ne-a comparat cu fetele din Sex and the city. How about that! :-)

cum vedem noi europenii

că tot am vorbit la Şcoala Altfel de Europa-n stereotipuri. na, just for fun! că deh, românii e deştepţi, frumoşi şi educaţi! :-) poza e de pe facebook.

altă realitate :-)

şi aici mă regăsesc, mai ales la ce crede mama că fac. sau tata. :-) via facebook.

realitate :-)

via internet.

educaţia continentală sau cum vede un englez Parisul

Cultura, obişnuiesc francezii să spună, e ca gemul; cu cât ai mai puţină, cu atât o împrăştii mai tare. (p. 68)

Cartea asta am primit-o cadou de ziua mea acum doi ani de la iubitul meu. O trecusem pe wish list pentru că am văzut cum era citită de o doamnă simpatică în trenul de la Bucureşti la Iaşi şi mi-am zis că trebuie să o încerc şi eu. Timpul i-a venit şi azi m-am delectat cu o lectură amuzantă. Şi în Eleganţa ariciului am văzut cum sunt francezii luaţi peste picior, dar să citeşti asta descris de un englez e şi mai amuzant. Cartea e un roman, deşi seamnănă mai mult cu o carte de memorii. Personajul principal este chiar Michael Sadler, un universitar englez, îndrăgostit de Franţa, care îşi ia un an sabatic pentru a lucra în cercetare la Paris. Despre munca lui nu povesteşte deloc - în schimb ne amuză cu viaţa lui pariziană; se introduce într-un club select şi secret - 4 francezi autentici care gătesc periodic mâncăruri interzise :-), leagă prietenii cu vânzătorii (şi asta împotriva voinţei lui :-), devine prietenul unei franţuzoaice măritate cu care face dragoste povestind regulile jocului de cricket, iar în final este învins ca farmec în faţa madamei de un american :-) Cartea este super amuzantă - mai ales dacă aveţi ceva afinităţi pentru cultura franceză. Eu am citit-o într-o zi, supraveghind construitul bibliotecii şi savurând un petit noir - adică o cafea mică şi neagră în dialectul parizian. În plus, cartea este un ghid de călătorie excelent pentru Paris - mai ales dacă vrei să înţelegi şi să parleşti :-) argoul local. Nota bene numai cum începe cartea asta: Englezul a privit brânza şi brânza l-a privit pe englez :-) iar în continuare sunt descrise aventurile lui Michael cu un colonel - adică cu o bucată imensă de brânză Livarot, puturoasă şi delicioasă în acelaşi timp :-) A! mai am un motiv pentru care am citit cartea asta acum, dar încă e secret! :-)

cronica unei duminci ciudate :-)

Aseară am terminat curăţenia în casă. E drept că pe la 1 noaptea, da important e că am terminat-o. Mi-am propus o duminică liniştită. Să mă trezesc pe la 8 jumate, să mă duc la biserică, să merg apoi în piaţă la cumpărături, să citesc, iar după-amiaza să fac o premieră: să fac singură pizza (până acum nu am făcut decât din aia semipreparată de la supermarket, acuma am zis să încerc să gătesc singură - Cătălin e oricum expert în pizza, aşa că singura ocazie e acum, când sunt fără el).
oook! da cum socotelile de sâmbătă seara (noaptea) nu se potrivesc cu cele de duminică dimineaţa, stai să vezi zi. M-am trezit tare bine dispusă, odihnită şi cu un motan torcăitor la cap. M-am întins, am aruncat o privire pe geam şi m-am îndreptat spre baie. În drum, am aruncat aşa, în treacăt, o privire la telefon şi am îngheţat. Era 12 jumate. Ok, planurile tocmai mi se dăduseră peste cap (puteam să jur că e cel târziu 9!!!). Bun, mă îndrept bombănind spre bucătărie, fac o good quality coffee şi mă gândesc ce aş putea totuşi să fac. Trimit sms de bună dimineţa iubitului, dau de mâncare la motan şi mă îmbrac. Nu mai merg la piaţă că tocmai am descoperit un magazin nou în cartier cu legume şi fructe foarte faine şi foarte ieftine. Bun, îmi zic. Hai la Kauf... şi dacă tot sunt în zonă hai şi pe la Bricolaj să văd dacă mai au la reduceri (40 lei în loc de 70) cuverturi de pat din bumbac indian. Aveau! Nici nu ating bine coşul cu cuverturi că un domn de acolo mă somează pe un ton de profesor iritat că dacă le scot din folie, trebe să le împachetez înapoi. wtf?!? nici nu le atinsesem bine. Mă întorc spre domnul cu pricina şi îi spun răspicat că eu nu am desfăcut nimic, că nu am de gând să întind prin magazin nici o cuvertură, dar că dacă aş face-o aş avea bunul simţ să o pun înapoi. Ba nu, stai un pic, că de ce să o pun înapoi, că de fapt asta e treaba angajaţilor. Domnul dă înapoi, îşi cere scuze, eu mă simt enervată şi vreau să ies din magazin. Totuşi, venisem după cuvertură, la naiba, nu plec fără cuvertură. Încerc să iau o decizie rapidă cu privire la culoare şi îmi sun consortul pentru o a doua părere: iau o culoare mai închisă, sau una deschisă. el spune să iau ce vreau, că oricum nu contează. Cea care îmi plăcea cel mai mult era desfăcută şi şifonată, aşa că mă decid pentru una închisă la culoare, bleomarin cu albastru, gri şi lila. Testura - o minune; cred că aş putea să mă îmbrac toată viaţa în bumbac indian. oook. îmi iau traista şi plec spre kauf. Arunc în coş una alta şi îmi aduc aminte să iau măsline (că deh, pizza era încă în plan). Buun, stau la coadă cuminte şi cer ce au cerut şi cei 4 clienţi dinaintea mea; problema e că tanti nu îmi dă de unde le-a dat şi celorlalţi ci din alt bol, unde măslinele arătau naşpa rău... o întreb de ce nu-mi dă din acelaşi loc, ea spune că ce, e aceeaşi marfă. Ok, spun eu, probabil că scrie proastă pe fruntea mea. ea se uită la mine (nu ştiu ce a văzut scris pe frumtea mea) şi îmi pune măsline de unde-am vrut. mă întreabă dacă sunt mulţumită. wtf?!?! daaa, zic, acuma da. :-) bun. mă duc ţintă spre raionul băuturi, hotărâtă fiiind să-mi iau un cocktail cu care să-mi salvez ultima seară de nevastă singură (mâine îmi vine bărbatul acasă). Cred că am căutat cel puţin 15 minute cocktailurile, timp în care am spus cuvinte cu f celor care le-au schimbat locul. Las căruciorul deoparte şi mă hotărăsc să-mi iau o sticlă de vin spumos rose. În timpul ăsta de coşul meu se sprijină 2 tipi... genul Italea style, dar simpatici. Nici o grijă, îmi spun, că doar n-o să plece cu măslinele mele. Şi în timp ce comparam sticlele de vin văd cu coada ochiului cum băieţii pleacă cu tot cu coşul meu. wtf?!?! nu aveam acolo decât măsline, foaie de copt, struguri şi lapte. Mă duc serioasă spre ei şi le spun că dacă-mi şi plătesc cumpărăturile, eu n-am nimic împotrivă să-mi plimbe căruciorul. Ei se uită la mine ca la maşini străine, îşi dau seama de confuzie, îşi cer scuze şi pleacă. bun. Înapoi la sticlele de spumos. Când în sfârşit aleg unul văd şi cocktailurile, puse strategic pe lângă lichioruri. Renunţ la spumos, înşfac un twist şi dau să plec. Spre case mă opresc la standul de reviste şi impulsiv îmi cumpăr o revistă glossy, cu ochelari 3D. La o adică, dacă tot o să gătesc ca o gospodină, de ce să nu-mi fac eu seara completă. Despre revistă o să scriu un alt post, e epic ce-am găsit pe-acolo :-)

Aşadar, acasă. scot aluatul din congelator (păi da, aluatul e cumpărat de-a gata, oi face eu experimente în bucătărie, dar să nu exagerăm :-) Scot aluatul deci şi-mi desfac cocktailul în timp ce răsfoiesc revista cu ochelari 3 D pe figură :-) În timpul ăsta mă uit şi la tembelizor la nunta borcească. Limuzina arăta ca un dric, mireasa era învăluită într-un voal kilometric oribil, iar mirele e îmbrăcat în cel mai groaznic costum alb cu papion roşu (deh, originile câineşti :-) Cât am citit eu revista în 3D şi cât m-am crucit de nunta de la tembelizor, aluatul s-a făcut numai bun de gătit. Ca un expert, îmi pregătesc întâi ingredientele: mozzarela, roşii, salam crud-uscat şi măsline. Încălzesc cuptorul, pregătesc tava, pun hârtie de copt, desfac aluatul şi dau să-l întind în tavă. de aici au început problemele. Aluatul nu voia deloc să se întindă. Îl dau cu ulei de măsline cum m-a instruit Cătă, da nimic. În final fac 3 cocoloaşe de aluat pe tavă. Mă opresc să iau o decizie - arunc aluatul şi mănânc roşii cu salam crud-uscat, mozzarela şi măsline sau o dau înainte cu pizza. decid să nu renunţ - doar nu m-o făcut pe mine o pizza. întind aluatul cum pot, îl cârpesc, peticesc, în final îi dau o formă plată. Pun suc de roşii, mozzarela, măsline, salamul, iar mozzarela şi măsline. Arată rezonabil dacă nu ne uităm la porcăria de aluat de dedesubt. Cu Doamne-ajută dau pizza la cuptor şi aştept cele 35 de minute regulamentare, timp în care verific creaţia. în bucătărie miroase bine, am reuşit să închid la timp, iau o mostră să degust - şi surpriză! Pizza e chiar bună! (bine, aluatul putea fi mai copt, da ce să mai, detalii!).

cu burta plină şi uimită de rezultat, am zis să nu închei seara cu ochii-n tembelizor sau în ochelarii 3d (trebuie să-mi fac timp să scriu despre revista asta :-) şi cum nu am chef de citit frunzăresc blogurile deştepte ale altora şi iaca, m-am defulat pe propriul meu blog. :-) Seara frumoasă tuturor!

today

somn, antibiotice, antiinflamator, lectură, apă plată, ceai de mușețel, bloguit, plimbare-n supermarketuri, perdele la bucătărie, cărți comandate la Polirom, tartă cu vișine, filme, documentare, gânduri că vine o săptămână ocupată și neplăcută.

pedantul şi bucătăria

de ce-ar fi o carte de bucate mai puţin precisă decât un manual de chirurgie? (p. 15)

e primul Julian Barnes pe care-l citesc deşi am vreo 5 cărţi în bibliotecă (2 cadou de la Cătălin la întoarcea din Anglia). Am luat cartea asta de pe raft mai mult din plictiseală şi pentru că nu voiam să citesc altceva. De la primele pagini m-am îndrăgostit de carte. E atâta de veselă şi simpatică că n-ai cum să n-o iubeşti. Personajul principal e pedantul, care povesteşte experienţele lui gastronomice gătind Celei pentru Care Găteşte :-) Foarte, foarte funny! Cărţile de bucate sunt demitizate, bucătăria franceză un pic cam lăudată, la fel risotto şi pastele italiene şi (cum de altfel mă aşteptam) nimic laudativ despre bucătăria britanică. Am aflat cum se găteşte o anghilă, cum să-mi aleg o carte de bucate şi cât de dăunătoare sunt pozele (majoritatea trucate sau cosmetizate) din cărţile de bucate. m-am distrat la nebunie la capitolul despre cantităţi (ce înseamnă totuşi o ceapă mijlocie?!? :-). Pe seară o să mă delectez cu British Cooking (menţionată în carte de Barnes şi cărată din Anglia ca cadou (cacofonia e intenţionată) pentru cel mai pedant dintre gastronomi - iubitul meu :-)

siestă

ce vrei? sunt la siestă! :-)