despre o duminică cu cafea, botez şi crizanteme

dimineaţa a început cu o cafea bună. M-am trezit obosită după escapada de ieri, dar mulţumită de ora în plus. Cu cafeaua în mână şi motanul în braţe m-am uitat pe geam. E aşa frumoasă toamna de la fereastra căsuţei noastre! şi vara a fost ok! Dar toamna e mult, mult mai frumos!

să nu divagăm! Am făcut o plimbare la cumpărături cu Anca şi apoi la botezul lui Andrei, băieţelul Nicoletei, o prietenă foarte dragă mie. Slujba a fost frumoasă, copilul mic şi cuminte, preotul foarte simpatic hrănind băieţelul cu biberonul. Mi-a plăcut, sper să-i placă şi lui hăinuţele şi oiţa cântăcreaţă :-) După botez, am plecat veselă cu Tefo, Marie şi maman spre casă.
Cătă a venit pe la 1 şi după ce am mâncat rapid am pus-o de-o grădină botanică. Am stat la coadă să intrăm (da, era coadă la grădina botanică), dar a meritat. Am fost întâi la expoziţia de dovlecei şi apoi la cea de crizanteme. Anul acesta sunt 150 de ani de la fondarea Univeristăţii Cuza, astfel încât pentru fiecare facultate, era o expoziţie tematică (pentru facultatea de educaţie fizică erau mingi din crizanteme, la fizică un atom din crizanteme, o carte cu litere din flori pentru Litere, la Psihologie copacul psihicului uman în formă de psi etc.).
Ne-am plimbat vreo 2 ore aiurea prin rosarium şi în jurul lacului, ne-am întâlnit cu O&A şi am mai dat o tură şi cu ei pe la crizanteme, iar la final am vizitat serele, hlizind-ne la bananele crude şi imaginându-ne cum suntem noi cu maceta în jungla amazoniană :-) seara am terminat-o cu pizza şi prăjitură cu mere la O&A.

Şoc boldogşagot pentru Maria şi Lorand!

ehei, ce mai zi! Am plecat dimineaţă cu Adi spre Roman să-i culegem pe Mona şi Daniel şi să mergem la nuntă la Tuşnad :-) După 5 ore în maşină, în care am râs şi am făcut exerciţii de imaginaţie (de tipul Eu nu pot să o văd pe Maria în rochie de mireasă, oare cum se îmbracă Bzz?, da Diana?, oare cum o să fie Dana? etc. etc.), după emoţii că nu o să reuşim să ajungem la timp - iaca am ajuns. Ne-am pupat la repezeală, ne-am pozat şi am participat la cununia religioasă. Am mers cu alaiul la restaurant, unde am făcut front 3 contra lui Adi dacă să mai stăm sau nu. Şi-am stat, am şi mâncat (slavă domnului, că altfel eram terminaţi de foame încă 5 ore până la Iaşi). După ce am mai socializat puţin :-), cu părere de rău că nu putem sta mai mult, am urcat în maşină, şi iar... 5 ore până la Iaşi. toată agitaţia asta însă a meritat. Privirile Mariei şi ale Dianei la vederea noastră au meritat tot efortul. No, ce a mai fost fain la nunta de la Tuşnad? păi, mi-a plăcut ţinuta nonformală a nuntaşilor, faptul că eram serviţi (chiar şi pe masă era o farfurie) cu kurtos kalacs, m-am bucurat să revedem cea mai tare echipă ever şi best of the best - mi-au plăcut mărturiile - erau suporturi de fotografii, iar în interior un ghid de conversaţie româno-maghiar. Foarte intercultural, foarte pe gustul meu! :-)

mai multe poze, în curând pe facebook.

târgul halloweenian :-) şi friday flower

expoziţia cu vânzare a fost the best. Creactorii au vândut TOT. Am avut broşe şi magneţi sub formă de dovlecei zâmbitori, fantome vesele, vrăjitoare simpatice şi diverse chestii funny. Cel mai mult mi-au plăcut tehnicile de marketing. Am descoperit talente, unii copiii au fost o revelaţie pentru ei înşişi. Pentru că e antreprenoriat social profitul obţinut e investit în comunitate, iar de data asta şcoala are mare nevoie de noi. Copiii au ales să investească profitul în produse de curăţenie pentru şcoală. Asta pentru că bugetul şcolii pe acest trimestru a fost zero pentru curăţenie. După ore ne-am întâlnit la club unde ne-am debrifat, am făcut planuri de viitor, apoi am întrebat administratorul ce are nevoie şi am plecat la cumpărături. Ne-am întors cu braţele pline de produse de curăţenie şi cu zâmbete. Sunt tare buni copiii de la IMPACT. Pentru ei sunt florile de vinerea asta (idee a Anei).

vbd

adică veribizidei. Job, pregătit proiect pentru IMPACT, stat la şcoală până noaptea. nu ştiu cum e treaba asta dar cele mai bune idei creactoriceşti ne vin exact cu o zi înainte de proiect. mâine avem expoziţie cu vânzare de halloween. avem emoţii, dar suntem şi curioşi dacă o să meargă noile noastre produse. Asta pentru că avem planuri mari pentru Crăciun. Motanul e din ce în ce mai agitat când venim acasă. Cum am lipsit şi câte 12 ore e şi normal. Se ţine după noi, se alintă, ne provoacă la joacă. Noaptea doarme numai cu noi. Dimineaţa se uită cu jale spre uşă. Ziua mi-e dor de el. Seara sunt prea obosită să ne jucăm. Azi e ziua Greciei, mi-e dor de-o vacanţă. Şi de o prăjitură cu fructe de pădure. Şi nu vreau să vină iarna. Vreau să citesc. Ce voiam să apun? A, că am avut o veribizidei. dar măcar am avut o seară liniştită!

şi o seară la fel

ştiam că în week-end am o nuntă în program. E la o persoană foarte specială, de care îmi place mult. Ştiam că am stabilit la ultima întâlnire cu gaşca să strângem nişte bani pentru un cadou, cum e firesc de altfel. Azi, în timp ce completam registre am primit un telefon. Să stabilim detaliile pentru sâmbătă. Napoleniană din fire, scriam în registru şi vorbeam şi la telefon, notându-mi în acelaşi timp pe un post it detaliile. Până în momentul în care am auzit suma stabilită. Şi mi-a îngheţat respiraţia. Nu e o sumă uriaşă, nu e foarte mult, dar pentru bugetul meu actual e dezastru. E 30% din salariul de luna trecută. Am terminat de vorbit politicos la telefon şi am rămas cu privirea în aer. Dacă nu aveam atât de multă treabă mă apucam de plâns. pe bune. dar am înghiţit în sec şi mi-am blestemat conducătorii. şi vremurile. şi m-am apucat de treabă, că doar nu era să mă înec în autocompătimire. am avut o zi tristă. şi o seară la fel.

3 ani. starea civilă.

azi sunt 3 ani de când iubitul meu a devenit familia mea oficială! Bună dimineaţa, iubitule! te iubesc! :-)

despre eveniment am scris aici şi aici.

terapie culinară

cred că am mai scris şi altă dată de grupul floare de nu-mă-uita, grupul meu de comisie metodică. Am onoarea să fac parte dintr-o grupă de oameni inimoşi, cu suflet mare, creativi şi spontani, care au ştiut să transforme o activitate obligatorie, plictisitoare şi anostă într-o activitate plină de viaţă şi la care abia aştepţi să participi. Pentru că suntem împreună de vreo 7 ani, iar de vreo 4 în formula aceasta, am dus lucrurile la un alt nivel. Adică, am depăşit stadiul de referat, la care unul citeşte, ceilalţi aplaudă şi după 2 ore lumea pleacă mulţumită că a trecut şi întâlnirea asta. Anul acesta am hotărât să învăţăm unii de la alţii strategii de terapie educaţională, alternative la sistemul clasic de consiliere. Am început azi cu un atelier de terapie culinară (la liceul Eminescu este un laborator culinar excelent dotat), la care s-a gătit şi degustat papanaşi fierţi ca-n Ardeal, friptură de pui cu cartofi la cuptor şi extraordinara prăjitură cu fulgi de porumb a doamnei Livia. Debrifingul de la final a fost pe măsura activităţii. Vom continua lunile următoare cu meloterapie, terapie prin culoare, terapie prin dans şi terapie prin artzi partzi. Şi ideile încă mai vin. Sunt o norocoasă că am onoarea să coordonez un astfel de grup. Abia aştept întâlnirea din noiembrie - meloterapie. :-)

p.s. am uitat camera acasă. când primesc poze de la colegele mele, o să postez. :-)

ce bine că-i bine

azi am avut vizită importantă, mama lui Cătă a fost pe la noi. după o vizită fulger la Vlădi, turul casei noastre, Golia şi o scurtă vizită la O&A vizita s-a terminat. Concluzia este în titlu! :-)

la castel

sâmbăta asta am fost la Miclăuşeni, un superb castel în stil neogotic aflat la o oră de Iaşi. Nu am fost în excursie ci cu jobul (acolo a fost întâlnirea consilierilor educativi). Nu vreau să povestesc de şedinţa boring (în care am aflat totuşi lucruri utile) ci de castel. Care e o minunăţie! A fost proprietatea familiei Sturdza, iar acum e proprietatea Mitropoliei Moldovei şi Bucuvinei. Deşi soldaţii ruşi au distrus mult în timpul războiului, iar comuniştii au făcut acolo o casă pentru copiii cu handicap psihic sever castelul a supravieţuit. exteriorul arată încă excelent, interiorul însă nu. Încă se mai văd urme ale frumoaselor picturi murale, iar tâmplăria este cea originală. Elementele blazonului familiei Sturza sunt peste tot (şarpele, leul şi crucea - înţelepciunea, puterea şi credinţa!). Iar la intrare este dictonul familiei: Frumuseţea este pretutindeni. Castelul a fost fundalul filmului lui Nicolaescu pentru Orient-express (de aici şi deja-vu pe care-al aveam când am coborât din microbuz) şi apare şi în videoclipul ăsta al lui Bittman.

mai multe detalii despre complexul de la Miclăuşeni aici. Intenţionez să revin acolo curând. probabil că în orice anotimp Miclăuşeniul e frumos, toamna însă e special.

în stradă şi friday flower

am fost la miting. am primit fluier, am fluierat şi am strigat. Mi-a fost ciudă pe cei care nu au ieşit în stradă. să nu aud textul cu oricum e degeaba. M-am săturat să văd lătrători pe după colţuri şi autocompătimire. Când e de făcut ceva, devin laşi şi ridică din umeri cu eternul oricum e degeaba! Nu a fost degeaba. Conştiinţa m-ar fi înnebunit de cap dacă aş fi stat acasă când colegii mei protestau şi pentru drepturile mele. M-a impresionat Sanitasul, sunt cu adevărat o forţă. M-au impresionat colegii mei care au venit. M-au dezamăgit ceilalţi. M-au impresionat copiii care au înţeles de ce nu facem în vinerea asta IMPACT-ul. Şi deşi erau pregătiţi de un atelier creactor m-au privit cu seriozitate şi mi-au dat de înţeles că sunt de acord. M-au impresionat oamenii de la miting până la lacrimi. Nu ai cum să-i vezi fără să ţi se umezească ochii - nimeni nu a ieşit în stradă de bine. M-am bucurat să aud printre slogane şi numele învăţătoarei care e în grevă de peste 2 luni. şi pentru că e vineri, e friday flower (idee din jurnalul Anei) - un ghiveci de crizanteme primit de la verii lui Cătălin.

experienţă teatrală

azi am fost la teatru, la Furtuna de Shakespeare. Am întrebat colegii dacă nu e cam mult pentru 500 de copii de la 6 ani jumate la 15. Ni s-a spus că e o adaptare şi că e frumoasă. ok, ajung cu ultimul autocar la teatrul Luceafărul, iar acolo stupoare! Nu mai erau locuri compacte, adică ai mei s-au răspândit prin toată sala. deşteaptă cum sunt, i-am lăsat să-şi caute locuri şi evident că cei cuminţei s-au dus în faţă, iar ticăloşia în spate. Cu rânjet larg m-am duc la grupul vesel din spate care a mai apucat să spună Ups. Şi piesa începe... cu întuneric total! Evident că cei 500 de copii nu s-au putut abţine să nu urle (fie vorba între noi, asta aş fi făcut şi eu dacă aveam 7 ani). Toată piesa a durat vreo oră jumate în care nu a fost deloc lumină. Spectacolul (foarte frumos pentru un adult, dar cam nepotrivit pentru 500 de copii cu vârste foooarte diferite) s-a dovedit plictisitor după prima jumate de oră. Era conceput numai din lumini şi umbre şi aproape tot timpul un refletor albastru ne făcea să ne ferim privirile sau să închidem ochii. Personajele erau fie adulţi, fie marionete, chestie care confuza rău. Ce să mai spun, că Ariel, Caliban sau Prospero nu au însemnat nimic pentru copii. În aşa condiţii e de înţeles rumoarea din sală şi disconfortul adulţilor, care totuşi sperau să înţeleagă ceva din spectacolul după marele Will.

La ieşire, după mare reorganizare spre autocare, întreb: V-a plăcut?? şi inevitabilul răspuns: Daaaaaa! O fetiţă îmi spune cu sinceritate: Doamna, dumneavoastră aţi înţeles ceva?că eu sincer vă spun că nu am înţeles nimic! Sondând un pic publicul ţintă realizez că nimeni nu a înţeles de fapt ce s-a întâmplat. Prin urmare, joia viitoare la dirigenţie, vom discuta/analiza/povesti Furtuna de Shakespeare.Acuma, noi mergem la teatru semestrial. Ultima dată a fost o adaptare după Alecsandri, foarte reuşită, copiii au fost foarte încântaţi şi la fel şi noi. Piesa asta însă nu a funcţionat. Cred că de vină a fost semi-întunericul permanent şi regia neinspirată, başca conţinutul piesei. Ce să mai spun că foarte teatral a fost folosit cuvântul târfe şi foarte explicit s-a explicat de ce Miranda era foooarte buuunăăă (asta în timp ce Caliban mima destul de explicit frecându-se de un buştean).
No, hai să spun ceva şi de bine. Proiectarea portretului lui Shakespeare de la final, cu ochii care i se mişcau a fost de mare efect. Acum cel puţin ştiu că 500 de copii ştiu cine e Shakespeare şi cum arăta el. Un alt punct pozitiv e că mi s-a făcut dor de teatru. Îmi pare rău că nu pot să merg şi mâine cu cealaltă jumătate a şcolii la Cartea junglei - mâine mă duc la protest!

o carte plină de candoare

... eu ştiam cum judecă oamenii ăştia lucrurile. Aveau întotdeauna nişte timp în plus în viaţa lor ca să-şi facă griji şi pentru vieţile celorlalţi. (p. 187)

Biblia de neon a fost prima carte cumpărată anul ăsta, şi da, pentru că era la reducere. Nu ştiam mare lucru despre John Kennedy Toole, dar ştiam de Conjuraţia imbecililor. Cartea a fost înregistrată şi aruncată în bibliotecă, la fel ca multe altele :-(
Luni seară, imediat ce am terminat cartea lui Grunberg, m-am dus spre biblioteca din living să aleg ceva. Ochii mi-au picat pe Biblia de neon şi am simţit că trebuie să fie următoarea la citit. După primele 10 pagini eram deja îndrăgostită de carte. A doua zi a fost gata. Cartea este toată o candoare. Naratorul, David, ne povesteşte în timpul unei călătorii cu trenul, momente din maturizarea sa într-un orăşel din Mississippi, orăşel numit generic valea. Familia este formată din mama (casnică), tata (muncitor), micul David şi tanti Mae, sora mamei, o fostă cântăreaţă prin localuri suspecte, cu haine ciudate şi privită tare rău de ceilalţi locuitori. Tanti Mae devine singura prietenă şi confidentă a băiatului. În urma problemelor economice, tatăl este şomer, iar familia nevoită să se mute pe deal, într-o casă modestă, friguroasă şi insalubră. Lucrurile se agravează, tatăl este recrutat în război în Italia, unde moare, iar mama înnebuneşte în urma acestui eveniment. Între timp facem cunoştinţă cu mediul bigot al oraşului, cu predicatorul, cu un profesor homosexual tolerat doar pentru că era cea mai cultă persoană care a lucrat vreodată la şcoală, cu o pretinsă profesoară creştină ba chiar şi cu un mare predicator evanghlist din Memphis. Acesta din urmă va diviza locuitorii oraşului, oraş habotnic, superficial şi foarte intolerant. Toate acestea le vedem prin ochii lui David, care analizează prin prisma celor 10-12 ani ai lui ce se întâmplă în jurul lui. E interesant descrisă perioada războiului, cum femeile au luat locul bărbaţilor în fabrici, cum a crescut stima lor de sine şi modul în care lucrurile se schimbă (de fapt revin la situaţia anterioară) imediat după război. În final, tanti Mae pleacă spre un job bun la oraş, mama moare, predicatorul are parte după părerea mea de ce merita, iar David fuge în lume. Deşi nu ştim ce se întâmplă mai departe, eu am încheiat cartea cu gândul că David a avut o viaţă fericită, aşa cum merita. :-)

Ce m-a impresionat foarte tare la cartea asta e că a fost scrisă de autor la 16 ani. Încă mă şochează chestia asta - cum a putut un adolescent să scrie aşa de simplu, şi în acelaşi timp atât de profund la 16 ani; vârstă la care majoritatea adolescenţilor abia ştiu să se exprime corect. Se pare că Toole nu a dorit niciodată publicarea acestui roman, considerându-l nereuşit şi naiv. Totuşi, cartea a fost publicată de rudele sale (în urma unor proceduri juridice) la 35 de ani de la sinuciderea lui, sinucidere cauzată de eşecul publicării Conjuraţiei imbecililor. Cartea (Conjuraţia) a fost imediat un succes, Toole primind premiul Pulitzer postmortem. Mă aşteptam să mă simt aiurea citind ceva ce autorul nu a vrut să facă public, dar cartea este aşa de frumoasă încât m-am bucurat că rudele au insistat să o publice. E genul de carte pe care aş fi vrut să o citesc pe la 16-17 ani şi pe care o recomand cu drag. O să încerc să-mi fac rost şi de mult lăudata Conjuraţie a imbecililor ca să văd cum a evoluat stilul lui Toole.

marţi în ploaie

plouă. programul meu era azi de la 10, dar a început la 8. O mică schimbare de plan şi am avut ore continuu de la 8 la 14. şi am plecat printre picături de ploaie la job în ideea că va fi o zi naşpa. şi n-a fost. am vorbit, am predat, am povestit, am făcut educaţie. în pauze am citit din Biblia de neon, care îmi place foarte mult. afară plouă frumos şi în ciuda frigului am deschis geamul ca să aud ploaia. copacii sunt aşa de frumos galbeni, încât i-aş poza pe toţi. şi mi-aş face postere uriaşe cu pozele astea. ca să le lipesc pe blocuri vara, când e căldura mai mare. şi aş mai stoca ploaia cu tot cu sunetul ei. ca să mă alint cu ea când nopţile trec greu. şi când gândurile devin apăsătoare.
am plecat spre casă cu un plan gastronomic. pe uşa blocului am aflat că azi e revizie la gaz, aşa că planul meu gastronomic nu mai poate fi pus în aplicare, de aceea cred că o să-mi iau un ecler de la magazinul economic ca să-mi îndulcesc ziua. şi apoi, cu un ceai cald şi încă o cafea, cu stafide în ciocolată şi cu biscuiţi cu susan o să mă retrag în pat să citesc cu motanul în braţe. şi o să fie bine.

nesuferitele zile de luni

fiecare are povestea lui, chiar şi proştii şi ignoranţii... (p. 6)

Cu Arnon Grunberg am făcut cunoştinţă anul trecut, când am citit Istoria calviţiei mele, care mi-a plăcut şi despre care am scris aici. Ştiam de Nesuferitele zile de luni, dar am devenit foarte interesată când am găsit cartea la oferta Humanitas de 9,9 lei. Am început să o citesc lunea trecută şi am terminat-o lunea asta; nu pentru că ar fi mare filosofie în ea, ci din lipsă de chef sau pentru că am tras cu ochiul şi prin alte cărţi.

Cartea e debutul lui Grunberg şi are două părţi. În prima parte, Rose, facem cunoştinţă cu personajul principal Arnon, un adolescent dintr-o familie de evrei, disfuncţională (how else?), în care tata e alcoolic vorbăreţ aiurea, iar mama, supravieţuitoare a Holocaustului (nu scrie clar asta, am intuit eu, dar e posibil să mă înşel) sparge farfurii la nervi. Rose e prietena lui Arnon, colegă de şcoală şi parteneră de şotii adolescentine, de la chiulit, vândutul manualelor în piaţă şi cheltuirea banilor prin baruri până la escapade sexuale. În partea a doua, Fetele, Arnon, fără Rose, este pierdut în lumea prostituatelor şi a barurilor triste. Prima parte mi-a plăcut, în partea a doua însă m-am cam plictisit. Am aflat mai multe despre lumea prostituatelor din Amsterdam, chestii pe care nu chiar ţineam să le aflu. Hai ca să termin într-o notă pozitvă, cu o mostră de umor din primele pagini, chestie pe care am şi vizualizat-o citind :-)

Pe vremuri, la noi în familie, mâncau toţi dintr-o cratiţă şi stingeau lumina înainte de a începe, pentru ca toată lumea să aibă şanse egale la o porţie. (p.8)
Cât despre nesuferitele mele de zile de luni, zile în care vorba poporului, nici iarba nu creşte - o să povestim lunea viitoare :-)

povestea unei pasiuni

e povestea povestită de mine de Ziua cărţii, într-un aprilie. a fost o postare pe primu'blog, dar şi restanţă la o leapşă primită de la Cora în luna iunie. am zis eu că postez când am timp, m-am ţinut de cuvât! gata! :-) În povestea mea e vorba despre o fetiţă. Fetiţa asta, al cărei nume o să vi-l dezvălui la sfârşit, era în clasa a III-a, la o şcoală oarecare din oraşul Botoşani. Era singură la părinţi şi îi plăcea la nebunie să se joace afară, în faţa blocului, cu prietenii ei. Într-o după amiază de toamnă, era frig... nici un copil nu mai era afară la joacă... aşa că, plictisită, fetiţa a intrat în casă. Ce să facă??? Era singură, mama venea acasă târziu, pe vremea aia nu erau jocuri şi nici desene animate la televizor. A încercat să se joace, să deseneze... într-un final, plictisită, s-a dus la bibliotecă şi a luat de pe raft o carte... verde şi cu poveşti. A întors prima foaie, a doua, a noua... a douăzecişinoua... şi aşa mai departe. Se înserase, a aprins lumina, a tras o pătură pe ea şi a continuat să citească... s-a făcut ora zece şi a venit mama... fetiţa a salutat-o şi s-a întors la carte... până la culcare, a terminat-o. A doua zi a luat altă carte din bibliotecă... şi tot aşa până când nu au mai rămas cărţi necitite în biblioteca ei... şi s-a dus la biblioteca şcolii, apoi la biblioteca judeţeană... apoi în librării...
Treptat, cartea şi lectura au devenit cea mai mare pasiune a ei. Făcea mari sacrificii să-şi cumpere o carte pe care o dorea... nu-şi cumpăra dulciuri, haine frumoase... ba chiar o dată a renunţat la o excursie pentru a folosi banii să-şi cumpere cărţi.
Timpul a trecut, fetiţa a crescut... şi o dată cu ea a crescut şi pasiunea pentru cărţi şi lectură... şi acum e la fel... citeşte mult şi face sacrificii... pentru a-şi cumpăra cărţi. Cât mai multe cărţi. E profesor şi diriginte şi îşi doreşte ca şi copiii ei (toţi 24) să citească. Muuult! Cât mai muuult!
Numele ei e Loredana S.!

ploaie în ritm de fado

sâmbătă ploioasă în ritmuri de fado. Cafea neagră şi bună, muzică pe gustul sufletului meu, motan languros în braţe. Ah, life is good! :-)

mov din Halle. friday flower

aş fi vrut să postez o poză de la sfânta Paraschiva, dar, din greşeală, un copil mi-a dat delete la tot cardul. pentru că mi-e dor de Halle, friday flower de astăzi sunt florile din piaţa Altmarkt din Halle. friday flower e o idee preluată de la Ana.

sărbătoare

mare nebunie la Iaşi. Mai rău ca de Revelion. Am plecat din casă cu gând să mergem la concert, dar ne-am oprit la carrefour ca să admirăm ofertele de 4 lei. În final, am ajuns exact când concertul era gata şi am admirat artificiile în timp ce căutam o parcare safe pentru maşină. Ne-am cumpărat suc de portocale cu ginseng şi am făcut stânga-mprejur prin mulţime. Ne-am mulţumit cu admirarea Goliei, mare frumuseţe au făcut din restaurarea ei. Ne-am promis că zilele astea o să ne facem timp să ieşim cu camera foto în mână să admirăm frumuseţile recent renovate/puse în valoare din Iaşi. Acasă am făcut planuri de week-end - Cătă are o conferinţă, eu impact, în plus mai avem şi rude în vizită. Mi-am propus să lucrez cu fimo, să citesc, să mă plimb.

postare cu prieteni, ţuică fiartă şi farfurii refuzate de ikea

după o discuţie cu impactiştii de la LC am zis să ieşim şi noi în oraş, că deh, e sărbătoare. ca nişte nostalgici (fricoşi şi deci, uşor superstiţioşi) ce suntem, am zis că dacă e octombrie, şi mai e şi 13, mai bine să evităm să mergem cu maşina. Aşa că am pornit-o uşor cu ţufusu până la Mitropolie, ne-am holbat la chestiile de vânzare, multe kitsch-uri, dar şi multe chestii faine. În dreptul palatului, cineva ne opreşte cu strigăte şi ne-am bucurat să-i revedem pe Alina şi Florin, prietenii noştri de la Clubul de lectură din Franţa (o să povestesc şi de clubul ăsta). Ne-am bucurat pentru că ultima dată aflasem de ei de pe facebook şi ştiam că sunt prin California, deci americanizaţi. Nu ştiu care dintre noi era mai fericit de revederea asta. Ne-au spus că au trecut prin faţa blocului nostru, s-ar fi autoinvitat la o pizza şi un vin, dar nu era lumină şi nici florare-soarelui nu mai era pe geam, deci fraţilor care-i treaba?? Ei bine, ne-am mutat, cu tot cu floarea soarelui, care de azi e şi pe geamurile de la casa nouă. A rămas să ne vedem în cursul săptămânii la o pizza şi un vin şi la poveşti româno-americane. Cu zâmbete prinse după urechi de bucuria revederii, ne-am îndreptat spre Mitropolie, să ne minunăm de mulţime. Ne-am întâlnit cu O&A şi cu icoane sub braţ (suveniruri pentru parentes) ne-am îndreptat spre un must care s-a transformat într-o ţuică fiartă. Doamna care vindea respectiva licoare alcoholică (:-) era toată o îmbujorare. La primul pahar cumpărat ţuica avea 35 de grade, la al doilea 37. Mai mult de 2 pahare partea masculină a familie nu a mai poftit, deci nu am aflat cât ar mai fi crescut temperatura în faţa halei centrale. Veseli, am pornit spre casă, nu fără a ne opri la standurile cu farfurii de la Ikea, vândute de intermediari din etnie, dar erau comercianţi cinstiţi, noi cumpărători cu mare nevoie de fafurii (pe naiba!) aşa că ne-am înţeles foarte bine între noi. Bine, problema e că nu prea ne-am înţeles pe noi pentru că avem cam 3 seturi de farfurii primite ca dar de nuntă care stau nedesfăcute şi cocoţate în nişele de pe hol. Ideea e că nu-s la fel de faine ca alea refuzate de ikea şi vândute la preţ redus de sărbători. Acasă, am cercetat achiziţiile la lumină, am apreciat culorile gri-maron şi în final am construit un şotron din farfurii, şotron peste care Mau a trecut în fugă cu tot cu detestatul şoarece roşu. În final, înainte de a ne retrage pe saltele terminaţi de oboseală, am hotărât că mâine mergem iar în târg!

de la mulţi ani

pentru Alinutza, draga mea verişoară, studentă la a enşpea (a2a, a3a?!) facultate la Bucureşti. O ştiu de când avea 3 zile; eu am ţinut-o prima în braţe când a ieşit din maternitate; am botezat-o şi tot pe ea am făcut primele mele experimente pedagogice :-) Îmi place cum a crescut; cu bun simţ, vorbăreaţă, plimbăreaţă (la 17 ani a stat toată vara în Anglia ca baby sitter :-) La mulţi ani draga mea! Să ai parte de tot ce e mai bun, de bucurii, de călătorii, de prieteni buni!

luni

şedinţe. două. în două locuri diferite. cafea între ele şi palavre cu colege simpatice. Venit pe jos până acasă. Iaşul începe să fiarbă de agitaţie. vine sărbătoarea!

mda

zi de duminică, cu ploaie, cărţi, gânduri şi vise.

l.e. azi e o zi de trei de 10 :-) 10.10.10 (10 octombrie 2010)

cartea cu două personaje principale

înrudirea nu este o garanţie a iubirii (vol. I, p. 162)

azi a fost o zi plină. Aveam de terminat volumul II din Bărbaţi care urăsc femeile pentru că la 21 voiam să vedem filmul la Moldova mall, iar eu refuz să văd un film înainte de a citi cartea.

Să începem cu cartea. Am auzit de ea de la o lansare cu tamtam la Iaşi la un târg de carte. Preţul era aşa de mare, Stieg Larsson aşa de necunoscut, încât nici nu i-am dat importanţă. Interesul mi-a fost strârnit de câteva bloguri respectabile care au scris despre trilogie, iar oferta de la Gazeta Sporturilor nu a făcut decât să mă facă şi mai curioasă.

Cartea mi-a plăcut. Este scrisă cu talent şi te ţine în priză. În primul rând, mi-a plăcut că are două personaje principale, fiecare cu personalitatea lui. E vorba de Mikael Blomkvist, jurnalist economic, proprietar şi acţionar la Millennium, o revistă lunară de economie. Acesta tocmai e acuzat de calomnie, primeşte o amendă usturătoare şi 3 luni de închisoare. Mai departe o cunoaştem pe Lisbeth Salander, o tânără de 24 de ani, ciudată, cu aspect neconvenţional, necomunicativă şi aflată sub tutelă. Mi-au plăcut la nebunie tricourile ei cu mesaje de tipul: Armageddon was yesterday – today we have a serious problem. Blomkvist e angajat de marele industriaş Henrik Vanger să descopere misterul dispariţiei nepoatei sale preferate acum 40 de ani. Ei, lucrurile se precipită, Blomkvist face echipă cu Lisbeth şi descoperă o serie de orori legate de familia Vanger - trei nazişti, unul mai rău ca altul, un criminal în serie incestuos şi violator, acum mort şi un altul, mai şcolit şi deci mai periculos, încă viu. Nu vreau să dau prea multe detalii, de altfel cartea e şi foarte voluminoasă - peste 600 de pagini. Ce mi-a plăcut? Cum abordează Lisbeth situaţia avocatului violator (altul decât ăia de mai sus, cartea e plină de personaje din astea); teoria ei cu analiza consecinţelor şi asumarea responsabilităţii şi rezolvarea problemelor personal. Cert e că până la urmă lucrurile se termină cu bine. Henrik Vanger mi se părea iniţial schiţat un pic nerealist: un bătrân de 82 de ani prea politicos, prea amabil, prea deştept, prea fair-play. Mi s-a părut potrivit că în final nu-şi respectă promisiunea dată lui Blomkvist şi modul în care vrea să muşamalizeze crimele din familie - aşa Larsson l-a făcut mai real, mai om, deci supus greşelilor. Cartea e uşor de citit, dar e foarte stufoasă, pe la sfârşitul primului volum am avut o oarecare stare de cât mai este??? Ce m-a provocat. eu ştiam despre Suedia că e o ţară destul de feministă, şi constat din carte (şi apoi de pe net) că lucrurile nu stau excelent nici acolo. Cartea e clar scrisă ca un semnal de alarmă la adresa abuzurilor asupra femeilor; citisem chiar că Larsson ar fi fost în adolescenţă martor la un viol în grup, iar cartea vine ca o încercare de limpezire a conştiinţei. who knows...
Toată lumea are secrete...
Cartea am terminat-o pe la 7 jumate, iar la 9 seara eram cu Cătălin deja la film :-) Am profitat de faptul că era la Festivalul internaţional de Film de la Iaşi, iar intrarea costa doar 5 lei. Actorii mi s-au părut foarte bine aleşi, toţi. Filmul e suedez, iar limba suedeză m-a fascinat, e foarte interesant accentul şi modul de pronunţie foarte sacadat. În mare, filmul respectă cartea, dar varianta prescurtată a ei. De fapt, prima oră din film am tot avut impresia că e făcut numai pentru cei care-au citit cartea. Nu mi-a plăcut că nu pune aproape deloc accentul pe publicaţia Millennium, motivul pentru care Blomkvist şi acceptă slujba la Vanger. Are multe minusuri, dar are şi plusuri. Cel mai mare plus e frumuseţea peisajelor, imaginea unei autostrăzi din nordul Suediei încă o am în minte. Titlul de Bărbaţi care urăsc femeile e foarte, foarte inspirat (chiar am verificat pe google translate dacă Män som hatar kvinnor e titlul original din suedeză), cel englezesc de The girl with the dragon tatoo mi se pare neinspirat. Abia aştept să citesc şi celelalte 2 volume şi să aflu ce a fost răul cel mare care a determinat atitudinea lui Lisbeth faţă de sine şi de oameni (filmul trişează, cred, şi dă nişte indicii din al doilea volum, chestie care nu mi s-a părut fair play). Sunt curioasă să citesc şi celelalte volume ale trilogiei, versiunea lui Lisbeth în ceea ce priveşte moralitatea şi responsabilitatea fiind cel puţin interesantă (nu există nevinovaţi, ci doar grade diferite de responsabilitate). Mi-a plăcut şi ideea că fiecare dintre noi poate alege şi că de multe ori raţionalizăm prea mult cauzele care stau la rădăcina răului, minimalizând alegerea personală.

ceva lipsea. friday flower

duminică l-a sunat. se simţea bine singură acasă. era curat, era lumină, era cald, era în casa lor. citea, privea, sorbea cafeaua. afară era toamnă, iar toamna este anotimpul ei preferat. dar ceva lipsea. ştiu! - şi-a spus şi i-a trimis lui un mesaj. peste o oră uitase deja de el şi de mesaj. dar el nu uitase. şi a venit acasă cu un braţ de crizanteme. pe care ea le-a aşezat prin toată casa - în vaza mare şi grea de cristal, într-un ghiveci maro, în cizmuliţele fun primite tot de la el. şi a zâmbit. acum era perfect. asta lipsea. crizantemele.

friday flower e o idee din jurnalul anei.

La mulţi ani prietenului nostru drag din Canada - Adrian! Poate că nu ai fost tu persoana mea preferată mult timp, dar acum te iubesc mult. Pentru că eşti o persoană extraordinară şi că-mi faci fericită cea mai bună prietenă! La mulţi dragă prietene!!!

da, şi eu!

şi eu m-am lăsat prinsă de Millenniumul lui Stieg Larsson. Sper doar ca Gazeta sporturilor să nu mă lase cu ochii-n soare după volumele 2 şi 3 că nu-mi permit să le cumpăr la preţul lor obişnuit.
Of, citeam de fapt Viaţa pe un peron a lui Paler; dar e o carte aşa de frumoasă încât trebuie savurată în linişte şi nu cu pagini furate în timp ce fierb pastele, e publicitate la teve, în pauză sau în autobuz. Milleniumul e ok şi în situaţiile astea. Vreau să termin până sâmbătă dimineaţă primul volum, pentru că Bărbaţi care urăsc femeile (filmul) e la festivalul internaţional de film de la Iaşi la 5 lei la Moldova Mall şi nu pot să ratez; o să scriu apoi şi despre carte şi despre film.

p.s. Mario Vargas Llosa a luat Nobelul pentru literatură!

bucurii mici, dar mari

noi nu avem covoare şi teoretic nici nu am avea nevoie pentru că în camere am pus parchet, iar pe hol, în baie şi bucătărie avem gresie. Practic însă, avem nevoie de ele. Acum vreo 2 luni am văzut în kaufland nişte covoraşe din cârpe, super drăguţe - mov şi verde, numai bune pentru lilaroom şi dormitorul nostru. Toate bune şi frumoase, doar că preţul lor era maaaare. Ne-am uitat la ele cu jind şi am ridicat din umeri. Aseară le-am văzut aruncate pe raftul de reducere de la kauf, dar nu aveau preţ. Cătă a vorbit cu personalul, cu şefa de raion şi în final a obţinut promisiunea să revenim a doua zi că ne spune preţul. Deşi eram obosiţi şi afară era frig ne-am dus la kauf şi, după ce Cătă a intervenit iar pe lângă şeful de acolo, am primit covoraşele cu 4,78 lei bucata. Nu pot să spun ce bucuroşi am fost. Sperăm să mai găsim unul şi pentru sufragerie, o să vedem. Mau a apreciat şi el foarte mult achiziţia :-)

imagine dintr-o sâmbătă ploiasă de toamnă

la Bârnova într-o sâmbătă ploioasă de toamnă!

seară-ntre prieteni

Ne-am întâlnit aseară. După ce am mers prin ploaie la întoarcerea de la Bârnova eram groaznic de obosită. Am dormit vreo 3 ore, iar când m-am trezit Cătă mi-a spus că au sunat O&A să ne invite la masă şi la jocuri de societate :-) Am mâncat tochitură moldovenească, am băut un vin bun şi vechi din 1998, am jucat Monopoly şi ne-am distrat. Şi nu, nu ne-am certat şi nici nu ne-am bătut (recunosc că aveam emoţii gândindu-mă la cum s-a terminat ultima partidă de Monopoly acum vreo 7-8 ani cu A&A :-)) Mda, ne-am maturizat (deşi ca de de obicei, eu am ieşit prima din joc, cu tot cu Boarwalkul meu :-) Data viitoare întâlnirea e la noi; tot cu vin bun, cu mâncare delicioasă dar cu Scrabble :-)

evimpact

EVIMPACT a durat 2 zile: vineri şi sâmbătă. Am fost în total peste 70 de membri IMPACT de la 6 cluburi din Iaşi şi Neamţ. Ne-am jucat, ne-am cunoscut mai bine, ne-am lăudat cu proiectele noastre antreprenoriale. Vineri seară am fost premiaţi pentru activitatea noastră cu coroniţe. Am avut foc de tabără, în jurul căruia am cântat şi am povestit. A fost tare frumos; ne-am convins că suntem o forţă în comunităţile noastre :-)

ziua cu fundiţă roz şi friday flower

Azi, 1 octombrie, este ziua internaţională de luptă împotriva cancerului la sân. Am scris acum doi ani aici ce important este să fim informaţi. Floarea de vinerea asta e un trandafir roz găsit în faţa grădinii botanice (idee de la Ana); iar videoclipul de mai jos este făcut de un grup de cadre medicale din Portland - genul de personal medical pe care ni-l dorim şi noi. Uitaţi-vă, merită!!!