despre botezul mateiesc

recunosc, botezul nu a fost în centrul preocupărilor mele înainte de a naşte. cred că a fost singurul eveniment important la care am preferat să mă gândesc după naştere. Noi ne-am inspirat în organizare de la cumătrii noştri... şi am preluat multe idei din organizarea botezului fiului lor (şi finului nostru). După ce am stabilit şi am vorbit cu naşii, ne-am axat pe organizarea propriu-zisă. Cătălin s-a focusat pe locaţie, iar eu pe tematică.

Hai să luăm însă totul pe rând. 

1. naşii. După ce ne-am frăsuit, am ales naşii... mi se pare o decizie extrem de importantă; trebuie să fie oameni buni, aproape de copil (preferabil aproape şi fizic!), care să se implice în dezvoltarea lui.

2. Ziua botezului. Cred că cea mai potrivită dată este una cu semnificaţie. De curiozitate am făcut un sondaj printre cunoştinţe şi am întrebat dacă îşi cunosc data botezului... nici unul nu ştia! Aşa că, ne-am gândit să alegem o zi cu semnificaţie (să poată fi ținută minte)... dar să fie şi sâmbătă (pentru a avea aproape cât mai mulţi oameni dragi!). Până la urmă, am ales data de 29 iunie, de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Ulterior, data s-a dovedit inspirată... 29 iunie este ziua de naştere a lui Antoine de Saint-Exupery (când o să explic tematica botezului, o să înţelegeţi care e legătura :-)

3. Biserica. Din punctul meu de vedere, e foarte importantă... acolo e de fapt evenimentul principal. Am făcut o listă de 3 biserici... eu aveam una în minte; în urmă cu un an fusesem la botezul fetiţei unei colege acolo şi mi s-a părut locul perfect pentru un botez. Am luat la rând prima biserică... pe lângă casă... preotul lipsea şi am intrat înauntru... biserica frumoasă, dar tocmai avea în mijloc ditamai schela - am eliminat această opţiune. În plus, biserica nu avea curte şi nici locuri de parcare... ceea ce era deja o altă problemă. A doua opţiune era în mediul rural... o biserică veche, frumoasă şi cu tradiţie, iar preotul bun prieten cu mine. Din păcate, preotul era plecat pe 29 iunie din Iaşi (şi ştiu că a regretat că nu l-a botezat el pe Matei). Aşadar, am revenit la prima mea opţiune... o biserică mare, frumoasă, cu o curte mai mult decât generoasă şi prietenoasă, cu locuri de parcare. În plus, aici cântă un cor profesionist, superb, chestie care face diferenţa la un botez. Mai aveam de vorbit cu preotul - care s-a dovedit a fi super simpatic. Am programat, am vorbit şi de cor... eram mulţumiţi!  

4. locaţia petrecerii (cumătria). Din start, am eliminat botezul acasă... era cald şi total nepractic. Am analizat şi ideea unei mese la restaurant, dar am eliminat-o... nu-mi plăcea gândul că vom sta la masă şi apoi, la 3 ore, gata, fiecare la casa lui! Ne-am inspirat din experienţa de la Câmpulung (de la cumătrii noştri) şi ne-am gândit să închiriem o pensiune, eventual la periferie, cu curte sau chiar în afara oraşului. După ce am văzut mai multe locaţii, ne-am oprit la pensiunea asta. Am închiriat-o la un preţ rezonabil în întregime - 10 camere, salonul, foişorul (cu grătar) şi curtea cu o livadă superbă. S-a dovedit a fi alegerea perfectă pentru botez, absolut toți invitații au fost încântați (mai ales de faptul că au rămas și s-au odihinit (asta pe la 5 dimineața, când s-a terminat petrecerea cu dans și chiuială :-), iar dimineața, după câteva ore de somn, înainte de a pleca acasă la scăldătoare ne-am băut cafeaua împreună).

5. tematica. Zile în şir am stat călare pe net, pe cărţi, mi-am stors creierii pentru a găsi o temă simpatică pentru botezul lui Matei... nimic nu mi se părea suficient de potrivit. Ştiu că se poate şi fără temă, dar e mai amuzant aşa... plus că prin tematică diferenţiezi botezul puiului tău de alte botezuri. În plus, creezi amintiri frumoase printre rude şi prieteni, dar şi copilului... cred că orice copil se va simţi apreciat şi iubit văzând ce frumos a fost la botezul lui (pentru că da, vine şi vârsta la care vrea să vadă şi să ştie cum era când era mic :-) Așadar, am căutat tematici... asta până într-o seară când eram în camera lui Matei și mi-a venit brusc ideea Micului prinț al lui Exupery. E una dintre cărțile mele preferate (descoperită târziu, în adolescență, la Literatura pentru copii inspirată de domnișoara Baciu, diriga și profesoara de română). Imediat ce am găsit tema, am vorbit cu Cătă și am trecut la hoinărit pe net după idei. Atenție! - am folosit Micul prinț ca tematică pentru frumusețea și înțelepciunea personajului și nu pentru că mi-aș considera copilul prinț (mi se pare aiurea să-i spui copilului prinț sau prințesă și nu-mi consider copilul un prinț, ci doar un copil extraordinar :-)

6. Invitaţia. Invitațiile au fost făcute de noi2 (ca și cele de la nuntă); textul a fost simplu (de genul ce, cine, unde, când :-), fontul în schimb a fost unul mai simpatic.

Pe prima parte era poză cu Micul prinț al lui Exupery, iar în interior o poză cu Matei în ipostaza Micului prinț (îmbrăcat în verde și cu papion și brâu roșu de satin, ca prințul exuperian). Backgroundul era un prosop uriaș albastru cu stele mai mari sau mai mici decupate de noi, iar la bază un citat frumos din Exupery. Plicul a fost albastru, am lipit pe el steluțe decupate cu ștanța și scris (cu marker argintiu) manual cu caligrafia lui mami... numele destinatarului, iar la expeditor doar Matei.

7. Decoraţiunile. Și decorațiunile au fost făcute de noi... simple și de efect. Stele galbene pentru perdele (dar n-am mai apucat să le punem pe toate), un baner cu numele lui Matei (frumos, cu flori delicate), postere la intrare cu Micul prinț, cu textul Bine ați venit! și cu chipul lui Matei în locul prințului, diverse imagini din carte, lipite pe unde ni s-a părut potrivit, iar la lustre am prins niște norișori cu stele (în norișor fiind citate din Micul Prinț).

8. Mărturiile. Am vrut ca mărturia (mic cadou dat invitaților la p

lecare) să fie unică. Am pregătit pentru fiecare invitat (mă rog, pentru fiecare familie) o carte cu textul lui Exupery și un semn de carte hand-made (cu Micul prinț și o stea atașată).

Cătălin (hoinărind pe net) a găsit o idee bestială: am dat fiecărui invitat o farfurie decorativă cu Micul prinț pictată manual de o pictoriță profesionistă (nu am cuvinte să-i mulțumesc pentru cele 25 de farfurii pictate în nici 2 săptămâni). De pe net am cumpărat și suporturi speciale pentru farfurii decorative. Cei drept, mărturiile ne-au costat ceva, dar știu că au impresionat mult. În plus, mă emoționez de fiecare dată când mergem în vizită la rude sau prieteni și văd mărturia lui Matei expusă pe bibliotecă.

9. Accesoriile de la Biserică. Fiecare invitat a primit ca mărturie la încreștinare o cruciuliță albăstruie cu șnur satinat alb și o iconiță cu Sf. Evanghelist Matei.

Cristelnița am ornat-o cu patru buchete de flori (flori de câmp, margarete și crizanteme, în care am inserat spice de grâu, busuioc și un trandafir - ca simbol al Micului prinț :-). Buchetele au fost prinse in cele patru părți, ca simbol al Sfintei cruci și au fost legate de o panglică lată albastră. A! - tot noi le-am făcut, cu flori cumpărate dimineața din piață.

9. Registrul de botez. Am avut registru și la nuntă și am vrut să-l facem și la botez (e tare frumos să citească peste ani gândurile scrise de persoanele prezente acolo). An ales un registru A5 albastru (sincer, ăsta îl aveam în casă), ornat cu o inimioară și un autocolant cu poza Micului Prinț. Paginile erau cartoane galbene. Ne-am bucurat că invitații au scris (sau desenat :-) gânduri frumoase pentru Matei.

9. Tortul. Tortul a fost comandat la o cofetărie renumită pentru bunătățile ei... nu mai știu exact ce interior avea (blat cu cacao și ceva din fructe, răcoros și bun). La cofetărie am spus ce vrem, patroana a venit cu tableta și i-am arătat pe net cam ce avem noi în minte (asta). Tortul a fost așadar tot cu Micul prinț, iar planeta avea drept vulcani vișine confiate îngropate sub marțipan :-)

10. Bețișoare fosforescente. Le-am luat cu un an în urmă pentru revelion, apoi am cumpărat și mai multe pentru că erau la reducere. Au fost mare hit, atât de mare încât invitații ne-au cerut și pentru acasă (apar câteva în poza de la tort). Se găsesc la raioanele cu articole pentru petreceri.
11.  Ce n-am avut:
- ursitoare (tinere domnișoare, mai mult sau mai puțin talentate care fac o mică scenetă în jurul mamei cu copilul în brațe și urează diverse copilului). Nu-mi place acest obicei, nu prea cred că are legătură cu botezul... am preferat ca nașele să se roage pentru copil și să-i ureze de bine. Mă rog, nouă nu ne plac ursitoarele, dar poate fi o distracție simpatică pentru invitați.
- cutie pentru bani. Am avut inițial ideea de a face o cutie pentru plicul cu bani, inspirată din cutia desenată de aviator Micului Prinț (asta). Pe măsură ce pregăteam botezul am realizat împreună cu Cătălin că nu vrem să adunăm bani, că facem botezul cu drag, așa că nu am pus nici un fel de cutie. Invitații au dat totuși bani copilului și până la urmă s-a strâns o sumă care ne-a depășit cu muuuuuult estimările.

9 luni

Ce face Matei la nouă luni: 
- se joacă toată ziua... cu orice;

- mănâncă în continuare la sân de 4-5 ori pe zi; 

- mânâncă ce mânca şi la 8 luni: supă clară din 3 legume rădăcinoase (morcov, țelină și pătrunjel - mai nou am adăugat şi ceapa); piure de legume (tot alea din supă, fără ceapă), avocado (simplu sau mixat cu legume), cartof dulce la steamer, brânză calcică (cu formulă, nu cu lapte de vacă), gălbenuş de ou, broccoli şi spanac, suc (citrice, mere, morcovi; fructe rase sau la steamer (mere, pere, mango, banane); 

- a mâncat în plus: carne de pui bio (crescut la ţară de o familie de încredere), ficat bio (nu a fost chiar preferat, dar l-a mâncat), peşte (păstrăv din sursă controlată, gătit la steamer); ananas (foarte încântat de gust), căpşune (date ziua, pentru a avea timp să reacţionăm la o eventuală alergie... n-a fost cazul);

- în continuare banana este mâncarea preferată; plânge cu lacrimi de crocodil când se termină; 

- e în continuare mare fomist; nu face nici un fel de mofturi la mâncare; de multe ori protestează când i se termină borcănelul; 

- tot ce mănâncă e gătit în casă... a mai mâncat mâncare cumpărată când am fost prin vizite: un borcănel cu multi fructe şi cereale de la Nestle (primit cadou, i-a plăcut mult!), un borcănel bio cu cartof şi spanac (nu i-a plăcut mai deloc) şi unul cu mix de mere şi caise (care i-a plăcut mult);

- are DOI DINŢI - în partea de jos a gurii! al doilea dinte a ieşit la distanţă de un dinte de primul... sâmbătă seara nu a avut nimic, noaptea a fost mai agitat, iar duminică dimineaţa avea deja colţişorul ieşit;

- stă în fund singur, se ridică imediat ce s-a trezit;

- preferă plimbarea în braţe; am reînceput să folosim căruciorul (deja e primăvară afară); cred că trebuie să schimbăm marsupiul... nu cred că mai încape; 

- face morişca cu mâinile (a văzut-o pe buni făcând asta, i-a plăcut, a râs mult şi apoi a imitat; acum face morişca şi în somn :-);

- aplaudă singur cu palmele... dar o face şi cu zâmbet dacă i se spune Bravo, Matei!;

- spune des da-da, da; ma-ma, ta-ti, hai-di... ca sunete noi sunt ba-ba;

- încă mai chiuie... des și taaaareeee!!!; 

- îi place în continuare să dea din cap stânga-dreapta, imitându-ne... nu, nu, nu; are zile când face asta des și zile în care nu face deloc;

- a schimbat iar garderoba... pregătim deja al treilea transport la Natalia :-); 

- râde în hohote foarte des...  ne provoacă să-l facem să râdă; 

- dacă ne așezm lângă el, ne trage de mânecă mai aproape :-); 

- dă pupici (mă rog, mă mozolește pe toată fața cu gura deschisă în timp ce chiuie :-);

- de luni până vineri de la 10 la 14 stă cu buni şi râd mult împreună;

- poartă tot scutece mărimea 4 de la Pampers Premium Care sau simple, de la Pampers;

- este sociabil; nu plânge dacă e luat în braţe de persoane străine, e curios şi zâmbăreţ;

- îi place muzica şi să se danseze cu el (a dansat cu mare foc la ta-su în braţe la petrecerea de botez a Nataliei);  

- încă mai poate duce picioarele la gură (pe verificatelea); 

- e tot un bebeluş slim... are în jur de 8 kg şi 72 de cm; 
- doarme bine noaptea... adoarme pe la 22-23 și se trezeşte la 7-8 dimineaţa... rareori se mai trezeşte noaptea (mai mult ca să bea un pic de apă sau ceai); s-a mai trezit şi a fost puţin agitat în câteva nopţi înainte de a-i creşte dinţii; 

- stă câte 30-40 minute singur şi se joacă cu jucăriile furnizate de bunica;

- din când în când stă și se uită la Duck tv (tv pentru bebeluşi)... luna asta preferată a fost raţa albă care e în sigla DuckTv şi formele geometrice personalizate - râde tare când le vede;

- a participat la botezul Nataliei, verişoara lui şi fina noastră; a fost cuminte și a socializat fără să se sperie de cei aproape 35 de invitaţi;

- stă în scaunul de masă și se joacă mult acolo cu buni şi cu diverse jucării;

- e în continuare fascinat de Mau şi de tot ce face Mau;

- îi place să îi vorbeşti sau să îi citeşti (cartea preferată luna aceasta a fost Cărticica cu sunete de animale);

- se recunoaşte în oglindă... îi place să ne jucăm în faţa oglinzii de-a Cucu-bau; 

- suzeta e încă istorie, e curios de ea, se joacă cu ea, mai bagă în gură capătul celălalt şi atât!; din când în când mă transformă pe mine în suzetă, chestie care tot nu-mi place deloc!...

cum simți?!?

încă dinainte de a rămâne însărcinată am tot auzit de formula asta - naște cum simți! și mi-a plăcut! Mi-am zis că uite, ce fain, să faci cum simți că e mai bine pentru tine! Apoi am rămas însărcinată și am citit mai multe și... surpriză! naște cum simți se referea numai la nașterea vaginală. După ce am aflat de bebe am început studiul... am citit cărți, articole, site-uri și bloguri întregi (de la prima la ultima postare), am citit până și forumuri, am stat de vorbă cu mame (de unul, 2, 3, 4 copii), am stat de vorbă cu medici. Am vorbit cu mame care au născut prin cezariană și aveau povești cu dureri de zile întregi, cu urgențe, dar și cu mame care au născut vaginal și care aveau povești înfricoșătoare (de la suferință fetală, la dureri crunte și sechele de lungă durată – o colegă mi-a spus că și acum, după 15 ani, naștere este cel mai groaznic lucru prin care a trecut… că își iubește copilul, dar că nu-și mai dorește copii).

Dintotdeauna eu am simțit că pentru mine e mai potrivită cezariana, dar când am aflat de bebe treaba s-a schimbat... adică încă mai simțeam că cezariana e nașterea potrivită pentru mine, dar am preferat să nu mă gândesc la naștere ci să mă bucur de sarcină. Așa cum am spus, am citit și m-am informat... și am trecut totul prin filtrul personal. Mă simțeam pregătită și pentru nașterea vaginală, și pentru cezariană. Am citit cât am putut de mult despre avantajele și riscurile ambelor tipuri de naștere (și cezariana e o naștere, cu toate că e o operație... hai să nu fim răutăcioși!). Toată sarcina mi-am dat voie să experimentez... nu am luat de bune tot ce am citit sau mi s-a spus, ci mi-am dat voie să văd eu cum este, să trăiesc fiecare experiență. Ginecoloaga mea, o super doctoriță celebră nu mi-a sugerat niciodată cum să nasc... la controale vorbeam doar de sarcină, de evoluția copilului, de ce trebuie să fac până la următorul control și atât. Cred că la finalul lunii a opta am întrebat-o eu ce îmi recomandă... și mi-a spus că din punctul ei de vedere (argumentat medical!) se recomandă o cezariană... și am fost de acord. Nu am exclus nașterea vaginală, dar la cei 35 de ani ai mei, nu am vrut să risc NIMIC. Am citit că un copil născut vaginal e mai valoros... acum, după ce îl am pe Matei în brațe (și după ce am cunoscut o mamă care a născut vaginal un copil mort!) spun că un copil VIU și SĂNĂTOS e mai valoros decât orice pe lumea asta! Am născut prin cezariană și am avut parte de niște momente fantastice!!!! Nașterea (alături de sarcină) este una dintre cele mai frumoase experiențe trăite de mine, am niște amintiri extraordinare! L-am văzut pe Matei cât încă era atașat de cordon, nu i s-a tăiat cordonul imediat (a mai fost lăsat să pulseze), l-am primit imediat pe piept și nu mi l-a luat nimeni cu forța de acolo, mi-a fost adus copilul imediat ce am revenit la terapie intensivă, tatăl l-a văzut și ținut în brațe la câteva minute după naștere, mi-a fost adus și pus la sân la nici o oră după ce am revenit la terapie intensivă. Durerile de după au fost groaznice, dar nu imposibile... mă așteptam să doară mai tare și mai mult! Am născut joi, la ora 12.30, iar vineri la ora 9.00 părăseam terapia intensivă pe picioarele mele (dar m-am ridicat în picioare de pe la 7 când am fost singură la baie!). Da, m-a mai durut puțin următoarele 2-3 zile (cel mai nasol era la urcat și coborât din pat!), dar am mers singură, mi-am îngrijit copilul, m-am simțit bine. În salon eram singura mamă cu cezariană, celelalte erau cu nașteri vaginale și cu copii prematuri (maternitatea era în renovare și acolo am avut loc). Colegele de salon născuseră de 2 sau chiar 3 săptămâni vaginal și încă mai aveau dureri... eu din ziua a 3-a eram foarte bine. Lactația a venit în a 3-a zi... 3 zile de colostru minunat și apoi lapte alb. Am cerut să alăptez din prima zi și am pus zilnic minute în șir copilul la sân ca să stimuleze lactația. Cred că alăptarea este un lucru bun pentru copil de aceea încă alăptez (Matei face 9 luni!) și voi mai alăpta. Nu cred că nașterea vaginală și alăptatul cresc I.Q.-ul copilului sau alte prostii din astea (adică cei născuți vaginal și alăptați sunt mai deștepți decât ceilalți :-) Am căutat studii și ce am găsit nu m-a convins (de altfel, am lucrat cu copii cu abilități înalte – supradotați, în limbaj cotidian) – tot melanjul dintre mediu, educație și ereditate dau inteligența (în plus, renumitul I.Q. e doar o convenție… e greu de comparat un copil din Africa, născut vaginal și alăptat până la 7 ani cu un copil american sau european – născut sau nu vaginal, alăptat sau nu!). Nu știu cum voi face la al doilea copil (sarcina și nașterea au fost atât de extraordinare încât îmi doresc să mai am copii); mă simt în stare să trec printr-o naștere vaginală dacă așa o să simt atunci (celebra VBAC – Vaginal Birth After Cesarean), dar nici nu mă tem de o a doua cezariană (aș putea chiar să spun că mă tem și mai puțin, deja am trecut printr-una și știu cum e!). De când am născut, nu am recomandat nimănui cezariana (și am avut ceva mame însărcinate prin preajmă); am recomandat în schimb mamelor (pentru mine și femeia însărcinată este mamă!) să se bucure de sarcină și de copilul care va veni și să facă cum cred ele (împreună cu medicul lor) că e mai bine pentru ele. Am avut încredere în medicul meu și mi se pare firesc să fie așa (analizele de după naștere au confirmat că avea dreptate să recomande cezariana!). În plus, dacă nu ai încredere în medicul tău… de ce l-ai mai ales? (evident, mă refer aici la mamele care-și permit să-și aleagă medicul!).

Sunt puțin intrigată de mamele naturaliste (da, sunt puțin ironică!)… le admir dar nu le înțeleg extremismul și răutatea (vezi exprimarea cu un copil născut natural este mai valoros!). Nu înțeleg nici argumentul cu durerea… le înțeleg pe mamele care fug de durere și mă intrigă cele care sunt mândre de durerea care va să vină. Mi-a plăcut vorba nașei mele (care a născut vaginal 2 copii!), durerea nu ne face neapărat mai buni… și nici mame mai bune!

Nota bene: ce am scris aici nu este nici pro-cezariană și nici anti-naștere vaginală; Am scris despre experiența și trăirile mele! Atât!

un altfel de Crăciun

de ce era oare o crimă dorința de a face altfel decât toți ceilalți, măcar o dată în viață? (p. 130)

Cartea asta am primit-o cadou de la Moș Crăciun. Cum mult timp am fost fan al cărților lui john Grisham și știam că această carte e diferită de tot ce citisem până atunci, i-am recomandat-o muțului în tolbă :-) E o poveste hazlie, despre un cuplu de vârsta a doua (fata lor studentă e plecată un an la voluntariat) care se decide să nu mai cheltuiască cei 6000 de dolari pe Crăciun, ci cu banii să plece într-o vacanță exotică binemeritată. Totul e bine, doar că vecinii și prietenii nu sunt de acord cu alegerea lor și îi sabotează. Totul se dă peste cap... ba mai mult, fata lor se întoarce acasă cu tot cu logodnic, așa că cei 2 trebuie să improvizeze Crăciunul în câteva ore. Comunitatea se mobilizează și îi ajută cu tot ce au nevoie, totul fiind foarte amuzant descris. Ce nu am înțeles eu este de ce oamenii nu înțeleg și nu respectă nevoia de a fi diferit; de ce trebuie să te justifici când alegi să fii altfel decât ceilalți...

O carte amuzantă, perfectă pentru Crăciun :-)

a doua carte despre strălucire și fascinație :-)

Destinul nu e inevitabil, ci o chestiune de alegere. Cel care face alegeri, își scrie propria istorie, își construiește propriile drumuri. (p. 130)

A doua carte de Augusto Cury... care mi s-a părut și mai fantezistă ca prima, dar totuși, cu idei bune. Avem și un personaj principal de data asta (inventat însă); profesorul Romanov, scăpat cu bine din masacrul de la Beslan. Povestirile sunt ușor de citit, pline de idei bune (una am și aplicat-o la clasă, povestesc imediat), dar și mult bullshit (chestia cu scrisul pe tablă, lacrimile, nu știu de ce, dar nu s-a părut deloc credibil). Ce nu mi-a plăcut... din nou apare des ideea cu profesorul prieten... din nou confuzia dintre cele două roluri. Spuneam însă că e lectură ușoară, cu multe idei bune. La finalul semestrului am așezat băncile în semicerc... pentru mine a funcționat bine (îmi place să văd toți copiii și îmi place că și ei se văd între ei), dar nu la toate orele a fost ok, așa că am revenit la așezare inițială (3 șiruri de bănci). Recomand cartea, dar și o lectură critică a ei. Nu tot ce pare popular e și aplicabil. 

primul Pennac

Totul este permis pentru că totul este posibil (p. 233)

Mi-am luat cartea la oferta Ziarului de Iaşi, iar la Târgul de carte mi-am mai luat un exemplar (uitasem de primul :-). Dacă tot am două cărţi la fel şi pentru că ştiam de autor (la Paris m-am şi gândit să facem o plimbare în Belleville, cartierul parizian al cărţilor, dar n-a fost timp) m-am şi apucat de citit. E scrisă amuzant, lectură de o zi, maxim două. Personajul principal e Benjamin Malaussene (Ben), frate de familie... adică îşi creşte cele 3 surori şi 2 fraţi făcuţi de mama cu diverşi taţi absenţi... el e cel mai mare... mama l-a făcut la 14 ani. Jobul lui e de ţap ispăşitor... oficial lucrează la controlul tehnic al unui Magazin (ăsta e numele oficial), dar de fapt încasează cu mutră posacă şi cu lacrimi reclamaţiile clienţilor; aceştia înduioşaţi îşi retrag plângerea, iar magazinul are de câştigat. Ei bine, la Magazin au loc tot felul de crime... de fapt explozii ciudate, iar Benjamin e mereu prin preajmă. Poliţia chiar îl consideră suspect (doar e ţap ispăşitor, nu?). Între timp mai apre în peisaj şi tanti Julia, o tipă salvată de Ben la o explozie... tanti Julia e de fapt jurnalistă şi împreună pun la cale concedierea lui Ben (văzută ca o răzbunare). Ben descoperă reţeaua de criminali, o sectă macabră, ucigaşă de copii. În fine, nu mai detaliez... cartea e amuzantă; familia lui Ben e simpatică tare (surorile şi fraţii lui sunt comici rău: Louna e cea mai mare şi e gravidă cu gemeni, Clara e fotografă amatoare, Therese e ghicitoare în stele şi horoscoape, Jeremy e pasionat de ştiinţă şi chiar aruncă şcoala în aer, iar Piciul desenează moş crăciuni căpcăuni). Mi-a plăcut suficient de mult încât am luat la citit şi următorul volum (în total sunt vreo 5); Zâna carabină... îl am de vreo 6 ani în bibliotecă... dar nu l-am citit tot aşteptând să citesc primul. Carevasăzică, mai povestim în curând despre Mallausseni :-)

to hallloween or not.

azi e hallweenul. Ca în fiecare an, în jur sunt dovleci portocalii, sculptaţi sau nu, costume de vrăjitoare (cu pălării super faine, îmi plac pălăriile înalte de vrăjitoare :-), schelete, fantome şi tot felul de monstruleţi. Nu sunt un fan al acestei sărbători, dar nu sunt nici în tabăra care o pune la zid. Nu sunt de acord cu extremele şi cred că putem profita de sărbătoarea asta ca să îi învăţăm ceva pe copiii noştri. Eu azi am discutat toată ziua despre emoţii, despre frica ca emoţie... despre cum o recunoaştem, cum se manifestă şi cum o putem controla. Am avut surpriza să văd copii miraţi când au aflat că e ok să le fie frică, că nu sunt singuri şi că îşi pot depăşi frica. Aşadar, am profitat de entuziasmul halloweeninc ;-) al copiilor şi am transformat asta într-o experienţă de învăţare. Nu m-am costumat, nu am încurajat asta (deşi acum câţiva ani am organizat cu copiii de la HappyA un astfel de carnaval şi a fost super distractiv şi educativ). De ieri citesc tot felul de avertismente referitoare la halloween... cu multe din lucrurile spuse sunt de acord, dar nu cu totul. Am citit despre un apel la tradiţiile româneşti... şi ce mi s-a părut amuzant a fost cum copiii din România şi-ar dori să se îmbrace în personajele din basmele româneşti. Nu pot să nu mă gândesc cât de pline de cruzime sunt legendele şi basmele româneşti (de altfel, legendele din toată lumea au aceste elemente de fantastic şi cruzime). De curiozitate am citit pe wiki despre câteva personaje din astea din basmele româneşti... şi m-am amuzat şi îngrozit în acelaşi timp citind aici... cât de oribilă şi rea e Samca, că vârcolacii provin din fiinţe născute cu anomalii (oare cum se simte un copil cu dizabilităţi citind asta?!?!), ce ciudat de asemănători sunt pricolicii  româneşti cu personajele halloweenului şi aş mai putea continua. În comparaţie cu personajele negative, cele pozitive sunt puţine şi neconvingătoare pentru copilul de azi (mai ales în opoziţie cu spiderman, batman şi alţii ca ei). Cred că e bine să păstrăm măsura când judecăm şi să ne gândim că atunci când luăm ceva copiilor, trebuie să şi punem ceva în loc! Seara frumoasă! :-)

prima excursie în judeţ

prima excursie în judeţ a fost la Hadâmbu. Deşi stăm de un car de ani în Iaşi nu an ajuns acolo, cu toate că e foarte aproape. Mănăstirea nouă este su-per-bă, cea veche este o minunăţie, iar grădina şi curtea sunt raiul pe pământ pentru o mamă cu bebeluş la cărucior. Grădina e plină de flori minunate şi de tot felul de decoruri simpatice, curtea este asfaltată şi perfectă pentru plimbare. În plus mănăstirea are şi un parc zoologic cu struţi, căprioare, păsări şi capre. Atmosfera este foarte babyfriendly. Noi ne-am gândit să revenim curând acolo!

jurnalistul şi Kaminski

Răul se ascunde întotdeauna în calea cea mai uşoară. (p. 105)

Uite încă o carte care nu mi-a plăcut. Am luat-o pentru că auzisem de bine de Daniel Kehlman cu a lui Măsurare a lumii, dar şi pentru că la Inmedio am găsit-o cu 10 lei :-) E lectură de maxim o zi, uşor de citit, dar mai greu de urmărit. Sebastian Zollner este un tânăr jurnalist şi pretins critic de artă, cinic şi în căutarea celebrităţii şi a banilor. El încearcă să scrie biografia lui Manuel Kaminski, un pictor retras, ucenic de-al lui Matisse. Kaminski a devenit celebru după pictarea unei serii cu oglinzi, tablouri de o tehnică excepţională... dar şi prin calitatea tablourilor pictate după ce a orbit. El stă cu fică-sa, o doamnă între două vârste, hotărâtă să-şi protejeze tatăl. Zollner îl răpeşte (bine, cu acordul acestuia şi după ce a mituit menajera) pe Kaminski şi pleacă împreună într-o călătorie în căutarea marii iubiri a pictorului. Romanul devine amuzant pe ici pe colo, dar cam atât. Finalul e simpatic, Zollner renunţând la poveste, iar Kaminski dezvăluindu-ne secretul (bănuit totuşi). Aşadat, o carte de citit într-o zi, care mie nu mi-a plăcut în mod deosebit. 

cum să grăbeşti sfârşitul unei iubiri

Nesiguranţa este cel mai îngrozitor sentiment pe care-l trăiesc îndrăgostiţii. (...) Nesiguranţa deformează sensurile şi otrăveşte încrederea. (p. 83)

Am luat cartea asta la citit la repezeală. De anul trecut nu am mai citit Graham Green, ştiam că e lectură uşoară şi am pus mâna pe ea. Recunosc, mi-a plăcut şi coperta :-) Cartea însă... aşa şi-aşa. Povestea este relatată de scriitorul Maurice Bendrix... iar iubirea este între el şi Sarah, soţia unui funcţionar public destul de important. Cadrul este ultima perioadă a celui de-al doilea război mondial. Aparent fără motiv, Sarah îl părăseşte pe Bendrix, determinându-l pe acesta să-şi transforme iubirea în ură. Întâmplător, într-o seară ploioasă, Bendrix se întâlneşte cu soţul lui Sarah, care îi mărturiseşte că se teme că aceasta îl înşeală. Cum gelozia şi ura mocnesc în el, Bendrix angajează un detectiv particular care să o urmărească pe femeie. Ce descoperim este că Sarah a făcut un pact cu Dumnezeu în timpul unui bombardament... dacă Bendrix supravieţuieşte renunţă la el, deşi îl iubea cu pasiune. Bendrix nu crede în Dumnezeu, iar jurământul i se pare stupid. Este hotărât să o recâştige pe Sarah, dar aceasta moare de la o pneumonie. Poveste e interesantă, dar poate şi mai interesant e relaţia personajelor cu Dumnezeu şi modul cum aceştia se raportează la credinţă. Nu ştiu de ce, dar nu mi-a plăcut foarte tare. Stilul e facil, lectură de o zi, maxim două. Aş fi vrut să văd şi filmul... am citit numai de bine despre el, dar nu l-am găsit. Dacă îl văd, revin aici cu impresii.

care-i faza cu cititul

Cărțile se citesc, se recitesc, se spun, se trăiesc! (p. 109)

Cartea asta am primit-o cadou de ziua mea de la Cătălin - cu mențiunea să-l învăț și pe Matei care-i faza cu cititul. Am pus-o în bagajul pentru naștere și am citit-o cât am stat în maternitate. De altfel, a fost foarte potrivită pentru acea perioadă... cu lecturi scurte, fără legătură unele cu altele, lectură facilă, dar plină de sensibilitate, frumusețe și înțelepciune. E o colecție de eseuri, despre carte, lectură și citit. Scriitori români povestesc cum s-au apropiat de carte sau ce aventuri au avut cu primele lecturi. În multe povestiri m-am regăsit, în altele mi-aș fi dorit să trăiesc. Câteva exemple: Dan Lungu povestește cum a fost atras mai mult de papetăria școlară decât de cărți (ehei, remember creioanele chinezești? :-), Cărtărescu compară cărțile cu fluturi care zboară prin mintea noastră, Florin Bican compară cărțile cu dragostea... când privești înapoi, identificarea primei lecturi este la fel de dificilă ca identificarea primei iubiri (p. 11). Eseul cel mai frumos aparține Ioanei Pârvulescu (de la care am citit asta și asta). Eseul se numește Prima carte cu secret, iar personajul principal este un anticar simpatic, plin de mistere. Cartea este extrem, extrem de frumoasă... dar nu e pentru copii... poate pentru adolescenți. Cu siguranță însă, este o carte pentru adulți... mai ales pentru adulții îndrăgostiți de carte și lectură. O recomand cu mare, mare drag! Pe mine m-a inspirat... să fac un proiect asemănător la mine în școală... idei am, sper să-mi amintesc în toamnă și să-mi iasă! :-) Asta-i faza cu cititul... te face mai curios, mai creativ, mai înțelept, mai bun!

ce-am mai văzut

filme, care va să zică.

1. Viaţa lui Pi - la cinema, în 3D, am scris deja despre el... mie mi-a plăcut mult. 

2. Django Unchained - Tarantino clasic, film fain, cu sânge şi tot tacâmul, dar mie mi-a plăcut. Cred că e unul dintre filmele care m-au relaxat teribil în ultima vreme. Recomand pentru o seară singură sau cu partenerul, clar nu e de văzut cu copchilul. 

3. Silver Linings Playbook - cam psihologic, dar mie mi-a plăcut mult. Un film cu doi nebuni care descoperă dragostea. Mi-au plăcut cadrele rapide, care reflectau starea maniacală a personajelor. În plus, mai e și cu deNiro.
4. Impossible (sau cam așa ceva; la noi e tradus cu Paradisul pierdut parcă). E vorba de cutremurul și tsunamiul din Thailanda. O familie britanică cu 3 băieți sunt prinși de catastrofă și încearcă să supraviețuiască. Film sensibil, mi-a plăcut.
Cam astea sunt noutățile. Sper să-mi mai fac timp să mai văd câteva filme și în perioada următoare, de departe cea mai aiurea perioadă după mult timp.

părinți și copii. versiunea rusească

Un singur exemplar din speța umană e suficient ca să putem judeca despre toți ceilalți. Oamenii sunt ca arborii în pădure; nici un botanist nu se va apuca să studieze fiecare copac în parte. (p. 108)

Cartea asta am cumpărtat-o în 2006 la un târg de carte. Prin liceu citisem Un cuib de nobili și știu că mi-a plăcut (deși nu-mi mai amintesc nimic din personaje). Mi-a plăcut titlul, aveam o impresie bună despre Turgheniev și în plus, mie îmi plac rușii (scriitorii ruși, care va să zică :-) Cartea e rusească... are stilul rusesc, personajele cu 2 nume, politețea specifică, ce să mai, carte perfectă pentru o săptămână obositoare; eu chiar am simțit că mă scoate din cotidian și m-am relaxat teribil citind-o. Personajele principale sunt, evident, cele două generații - părinții și copiii.  Doi tineri, Arkadi și Bazaroz, declarați nihiliști, proaspăt licențiați ajung la casa celui dintâi. Aici cunoaștem pe tatăl lui Arkadi, Nikolai Petrovici, văduv, dar cu ibovnică tânără și frumoasă - Fenecika (proaspătă mamă a unui bebeluș), pe Pavel Petrovici, unchiul lui, un nobil cu deprinderi englezești. Între Pavel, gentlemanul englez și nihilistul Bazarov se iscă conflicte, legate de convingerile politice și filosofice. Tinerii pleacă la oraș, unde întâlnesc o tânără văduvă bogată, Odințova și pe Katea, sora acesteia. Deși inițial ambii tinerii se îndrăgostesc de Odințova, Arkadi se descoperă mai atras de sora acesteia, de Katea. Mai cunoaștem și pe părinții lui Bazarov, doi oameni intimidați de fiul lor, dar profund îndrăgostiți de el. Sărind un pic peste acțiune, descoperim că unchiul gentlemen Pavel este îndrăgostit și el de Fenecika, iar când îl surprinde pe Bazarov sărutând-o pe acesta, se înfurie și îl provoacă la un duel absolut penibil. Lucrurile se mai liniștesc, Arkadi se căsătorește cu Katea, ta-su cu Fenecika, unchiul se stabilește la Dresda, iar Bazarov moare de tifos. Nihilistul și-o ia cel mai urât așadar. Nu știu dacă conflictul între generații a fost în mintea lui Turgheniev, dar povestea e aceeași... tinerii se cred mai deștepți ca părinții lor, pe care-i consideră plictisitori și demodați. În final, cei penibili se dovedesc tot ei. Cam asta e! o carte scrisă rusește, frumos, numai bună de citit toamna, sub plapumă, sau vara, cu un pahar de ceai rece alături. :-)

p.s. poza e de pe net.

cum să cauţi oaia fantastică

Timpul curge continuu, orice am face. Noi îl tăiem în bucățele mici, pe măsura noastră și ne hrănim cu o iluzie, dar el e cu siguranță continuu. (p. 88)

Deh, Haruki. Evident, m-a prins repede cititul, m-am cam obişnuit cu stilul lui. Povestea este a unui tânăr editor (ceva de genul ăsta), care într-un articol banal inserează o poză cu oi, primită de la un vechi prieten. Între timp, proaspăt divorţat, îşi petrece timpul cu o tânără corector, aparent banală, dar cu nişte urechi fantastic de frumoase.Mai are şi un motan bătrân, dar de care e ataşat. Personajul nostru (nu îi ştim numele) este contactat de un personaj important din politică, care face parte dintr-un fel de mare organizaţie secretă. Acesta îl somează-ameninţă să plece în căutarea unei oi din poza primită de la prieten. Ei, şi de aici începe călătoria. Ca de obicei, nu destinaţia e fericirea, ci căutarea în sine. De aici începe şi partea sefistă a cărţii - prietena (care pleacă cu el) are tot felul de epifanii (cum ar fi hotelul delfin), Omul-oaie (de fapt un om costumat în oaie), o fantomă. Asta e harul lui Haruki (ce mişto a sunat asta! :-), bagă chestii simbolice, total nerealiste, dar tu citeşti de parcă e ceva absolut natural să fie aşa. Oaia fantastică chiar există, doar că e un pic cam egosită. Prietenul personajului nostru însă îi vine de hac. Aşa cum spuneam, puţin realist, dar tare credibil :-) A! Mi-a plăcut povestea satului Junitaki... cât de greu a apărut şi cît de uşor e pe cale să dispară. Ideea cărţii e de fapt schimbarea - schimbarea interioară, schimbarea societăţii, schimbarea ca etapă firească în viaţă. Mi-a plăcut. O să citesc curând şi Dans, dans, dans - am înţeles că e o continuare a cărţii - personajul pleacă în căutarea fetei cu urechi fantastic de frumoase.

cartea cumpărată din greşeală

cartea asta am luat-o din greşeală. Eram ferm convinsă că e altceva la ziarul de Iaşi şi, după ce am insistat la vânzător să mi-o caute, nu am mai avut curajul să o refuz. Am înghiţit în sec, am dat 10 lei şi gata. Tot răul spre bine, m-am amuzat azi cu lectura asta poliţistă cu comisarul Maigret. Povestea e simplă - Maigret află de la un condamnat la moarte de un alt criminal... şi nici el nu-şi explică de ce, porneşte în dezlegarea misterului. Aşa află de taverna de 2 bani, loc frecventat de parizieni în week-end. Povestea se mai complică, apare un mort, fraudă, cămătărie şi suspans. Criminalul e găsit în final şi Maigret pleacă în week-ned la nevastă la Lyon. Aşa cum am spus, lectură uşoară, numai bună de o după-amiază rece.

câinii negri

A crede orice, a fi neselectiv, este acelaşi lucru (...) cu a nu crede nimic. (p. 22) 

De obicei, sunt fan Ian McEwan, dar cartea asta nu mi-a plăcut, sau de fapt, nu ma- convins la fel de mult ca celelalte. Este o poveste scrisă la persoana I, de Jeremy, care este fascinat de părinţii nevestei şi care acum e la spital, luând note de lectură de la soacră-sa. Ca de obicei în poveştile lui McEwan, o poveste de dragoste, în care fiecare dintre cei 2 (în cazul ăsta cei 2 socrii) are propria viziune. Povestea centrală (de unde şi titlul) este din voiajul celor doi, în Franţa anilor 40 (cred!). Tinerii fac o plimbare pe munte... ea (June) o ia înainte, el (Bernard) rămâne mai în urmă fascinat de nişte omizi. Tânăra este atacată de doi câini (negri, evident), care par flămânzi şi agresivi. Femeia confruntă câinii şi în final, cu ajutorul unui briceag, scapă de ei. Experienţa însă o marchează şi îi schimbă şi stilul de viaţă, mai ascetic şi spiritualizat. Un alt plan al cărţii este relaţia lui Jeremy cu Bernard, cu care şi trăieşte moartea comunismului, fiind prezenţi la căderea zidului Berlinului. Surpriza lui Jeremy (dar cunoscând cărţile lui McEwan pe mine nu m-a surprins) e că cei 2 socri au continuat să se iubească, deşi au divorţat. Pur şi simplu nu au găsit o cale de comunicare.se mai întâmplă.  

înţelepciunea Annei Frank

Părinţii nu pot da decât sfaturi sau bune îndrumări, de formarea definitvă a propriului caracter răspunde fiecare în parte. (p. 373)

Nici nu-mi mai amintesc de când îmi tot doream să citesc cartea asta... din păcate nu numai că era de negăsit în biblioteci, dar nici măcar nu identificam o traducere românească. În drum spre Estonia, am găsit-o în engleză la un stand în aeroportul din Frankfurt, dar mi s-a părut mult să dau 10 euro pentru o ediţie tipărită pe o hârtie nu foarte atrăgătoare. Cred că presimţeam traducerea românească. Când am văzut-o la Cărtureşti mi-a crescut pulsul... dar, din nou, cei 42 de lei m-au potolit. Noroc cu ziua mea... când am primit-o cadou de la prinţul consort. Culmea este că nu am putut să o citesc imediat, am mai aşteptat... iar după ce am terminat de citit nu am putut să scriu despre ea... încă simt că nu pot... de aceea şi introducerea asta aşa de lungă :-) Aşadar, cartea este jurnalul Annei Frank, o adolescentă evreică care trăieşte în Olanda în perioada celui de-al doilea război mondial. Jurnalul a fost primit cadou de ziua ei, început atunci şi continuat pe parcursul ascunderii familiei într-o anexă a fabricii - afacerea familiei, anexă neştiută decât de prietenii olandezi care i-au ajutat să supravieţuiească peste 2 ani ascunşi. Anne stă ascunsă cu tata (pe care-l adoră), cu mama (pe care nu prea o suportă), cu sora mai mare (deşteaptă, cultă şi perfectă în ochii Annei), cu familia Van Daan (el e un domn simpatic, ea este o superficială plângăreaţă), fiul acestora - Peter (cu care Anne şi are primele emoţii de îndrăgostire) iar mai târziu vine şi Dussel (un dentist salvat de familie, dar teribil de antipatic în ochii Annei). Fata descrie viaţa în Anexă... lipsurile, emoţiile şi mai ales teama. şi curajul, că nici nu mă pot hotărî. Mi s-a întâmplat de câteva ori să las cartea deoparte şi să strâng din pumni şi din dinţi. Am trăit fiecare pagină de jurnal, uneori chiar simţeam gustul rânced al mâncării sau auzeam zgomotul bombardamentelor. Cum probabil că ştiţi, Anne moare de tifos în lagărul de concentrare, Otto Frank, tatăl ei fiind singurul supravieţuitor al Anexei, şi cel care a publicat jurnalul (iniţial fără pasajele legate de sexualitate, apoi integral - de altfel ediţia de la Humanitas este versiunea integrală). Aş avea multe de spus despre carte şi totuşi îmi e aşa de greu să scriu. Mi-a plăcut filosofia ei legată de educaţie - dar despre asta vreau să fac o postare întragă, poate chiar un articol. Mi-a plăcut optimismul, gândurile ei pentru după război - chiar cred că ar fi ajuns o mare scriitoare, sau cine ştie, poate că tocmai tragedia prin care a trecut a imortalizat-o. greu de spus. Ştiu că în multe ţări e în curricula şcolară; eu am recomandat-o copiilor mei care citesc; dă multe de gândit dacă e să o citeşti la 15 ani. Vreau să fiu utilă sau plăcută celor care trăiesc în preajma mea şi care totuşi nu mă cunosc, vreau să continui să trăiesc, chiar şi după ce am murit! - scria Anne (p. 287). Sunt convinsă că prin jurnalul ei, prin emoţia pe care o transmite lectura lui, Anne trăieşte! cred că suntem datori să citim cartea asta! pe mine m-a învăţat multe - despre relaţia părinte - copil, despre cum să te bucuri de lucrurile simple, dar mai ales m-a învăţat cum să mă bucur de ce am!

p.s. 1. am ca obiectiv viitor de vacanţă Amsterdamul şi evident, vreau să vizitez şi celebra Anexă.

p.s.2. nu am văzut încă filmele făcute după jurnal; mai trebuie să treacă ceva vreme.

culoarea sentimentelor

Se spune că o slujnică bună e ca iubirea adevărată. O găseşti o singură dată în viaţă (p. 429).

Ştiam şi de film, şi de carte, dar din nou - problema preţului. După ce am terminat nebunia cursului festiv, m-am decis să-mi fac un cadou şi aşa mi-am cumpărat cartea asta (chiar şi cu reducerea de 20% de la cărtureşti, tot scumpă mi s-a părut). Nu pot spune că am citit-o, mai mult am devorat-o - nu numai pentru că mi-a plăcut, mai mult de oboseală şi de nevoia aceea viscerală, care mă năpădeşte uneori şi mă face să devorez lecturi. E o carte sensibilă, despre atmosfera plină de discriminare a Americii anilor 60; de fapt a sudului Americii, acţiunea petrecându-se la Jackson (şi inevitabil mi-am amintit de cântecul ăsta, cântec cu care începe şi filmul). Firul poveştii este dus de Skeeter (în traducere liberă - Ţânţarul - pentru că e înaltă şi slabă) Phelan, o tânără absolventă din Mississippi care-şi doreşte să ajungă jurnalistă. Ea, inspirată de tragedia servitoarei negrese care a crescut-o publică o carte cu interviuri luate servitoarelor de culoare care lucrau în casele albilor. Inspiraţia este dată de Aibileen şi Minny, două femei care lucrează în casa preţioaselor ei prietene. Aibileen e pâinea lui Dumnezeu - este răbdătoare, bună şi înţeleaptă. Deşi şi-a pierdut propriul ei copil, creşte copiii albilor cu o pedagogie greu de dobândit din cărţi - face tot posibilul să crească stima de sine a copiilor abandonaţi de părinţi în poala manajerelor prin cuvinte repetate blând (Tu eşti bună, eşti deşteapă, eşti importantă! sădeşte ea în mintea lui Mae Mobley, fetiţa de care are grijă acum). Minny în schimb, e acră şi simpatică. Este rea de gură, dar muncitoare şi foarte bună bucătăreasă. În schimb are casa plină de propriii ei copii şi un soţ - cum altfel? - beţiv şi bătăuş. Cele două femei sunt cooptate de Skeeter să participe la scrierea cărţii, iar treptat, unite de ura contra celei mai oribile femei - Hilly - cooptează şi alte servitoare să facă acelaşi lucru. Cartea apare, autorul este căutat de toată lumea - dar femeile sunt protejate de înţelepciunea lui Minny, care insistase să pună în paginile cărţii un incident, pe cât de oribil, pe atât de amuzant. Săturată să înghită rahatul (la figurat) coniţei Hilly, o determină pe aceasta să-i înghită cu plăcere (!) o plăcintă cu rahatul ei (de data asta la propriu! :-). Într-o perioadă când Ku Klux Klan era activ, protecţia se dovedeşte necesară. În ciuda previziunilor, cartea este o binecuvântare pentru personaje. Skeeter capătă curajul de a evada la New York pentru a-şi îndeplini visul de jurnalistă şi scapă şi de logodnicul ei cu mintea îngustă. În plus, se simte împăcată cu amintirea servitoarei de culoare care a crescut-o - ea însăşi cu o poveste interesantă. Minny se hotărăşte să-şi părăsească soţul beţiv, mama lui Skeeter recunoaşte valoarea fiicei (mi-a plăcut cum e creionată femeia asta - şi mai ales cum ia decizia să nu moară de cancer :-) Aibileen e poate cea mai eliberată de carte - simte că a făcut dreptate fiului ei ucis de indiferenţa patronul alb. Cartea e plină de emoţie, scrisul e curgător şi simplu. Mie mi-a plăcut. A venit într-o perioadă când simţeam şi eu nevoia să mă descarc, aşa că mi-a prins bine. Filmul e destul de fidel cărţii, actorii sunt foarte potriviţi în rolurile lor, merită văzut într-o seară în familie. Cât despre traducerea titlului - hmm. Iniţial mi s-a părut aiuristică. Titlul original este The Help - care e şi titlul cărţii scrise de Skeeter - şi nu înseamnă ajutor în sens propriu, ci ajutorul dar de menajere în casă - are mai mult sensul de Personal de servisiu. Greu de explicat :-) Oricum, după ce am citit cartea, mi-a plăcut traducerea cu culoarea sentimentelor.

dau şi eu cu părerea :-)

despre eurovision :-) Am început să mă uit pe la mijlocul primei semifinale şi am rămas impresionată de organizare şi de imaginile din Azerbaijan (nici nu ştiam bine cum se scrie, acum - onor google - ştiu o mulţime de lucruri). N-am crezut că ţara asta cu nume de Omieşiunadenopţi chiar e ATÂT de frumoasă. La a doua semifinală şi la finală m-am uitat numai pentru imaginile dintre melodii. Cu mare hotărâre am pus Azerbaijanul ca ţintă pentru vacanţă în următorii 10 ani (ca să fim realişti şi financiar :-)
Evident, nu m-am putut abţine să nu chibiţez şi la muzici. Cel mai mult mi-a plăcut Suedia; mă bucur mult că au câştigat, melodia e de departe cea mai faină. Doamnele în etate din Rusia (ca să vorbesc politic corect :-) mi-au plăcut pentru candoarea şi frumuseţea privirii lor. Am apreciat sârbii pentru încăpăţânarea de a cânta în sârbă, dar recunosc că până la votare nu prea le remarcasem melodia (acum am reascultat-o şi e întradevăr frumoasă). Grecia a avut o melodie dansantă (ca de obicei, presupun!), dar cu nişte versuri penibile (I m so addiceted, I feel alive - WTF?!?! - ca să nu mai pomenesc şi de refrenul You make me dance, dance like a maniac, you make me want your Aphrodisiac - another WTF) şi asta pe lângă o groază de Ohohoh. Turcii au fost simpatici cu marinarii lor, iar tipa din Albania mi-a făcut pielea de găină cu vocea ei. La capitolul voce un mare bravo şi pentru spanioloaică. În semifinale Israelul a avut o melodie flower-power simpatică şi ea. Tipa din Ajerbaijan, deşi avea o voce frumoasă, m-a şocat cât de proastă părea când a deschis gura să vorbească. Am lăsat special Românica la final. Zaleilah mi-a plăcut iniţial, dar nu ştiu, ceva n-a fost ok la finală, pe mine nu m-a convins şi cred că locul 12 e ok (evident, putea fi muuuult mai rău). Cât despre vot - la fel de previzibil ca-n ficare an - dacă ştii puţină geografie, poţi să pariezi lejer pe cine cui dă maximul de puncte. Râdeam cu Kate şi ziceamcă uite un bun reper pentru a vedea unde mai avem emigranţi :-) Ca o observaţie personală - mi se pare că influenţa rusească a mai scăzut în fostul bloc sovietic - fostele ţări nu au mai dat maximul Mamei Rusiiia. Mda! Ca şi concluzie, sunt foarte câştigată că am descoperit Azerbaijanul ca ţară - iar ca impresie, cred că organizarea a făcut să fie cel mai frumos eurovision ever. părerea mea :-)

legaturi bolnavicioase-n carte şi film

E foarte greu să fii tânăr şi ambiţios. (p. 139)

Întâi am aflat de film, apoi de carte. Văzusem o emisiune despre film şi amdecis atunci că nu mă interesează. Dar am cumpărat cartea şi am început să o citesc imediat. la un moment dat nu am mai înţeles nimic din carte - o citeam fragmentar şi mă cam pierduse. Asta până într-o după-amiază când m-am hotărât să o termin, citind-o fluent, fără întreruperi. E o poveste scrisă la persoana I - e povestea studentei Kiki (Cristina, abia la film m-am prins!) şi a iubirilor ei complicate - prima e pentru Alex (Alexandra, colegă de facultate) şi a doua e pentru Sandu (Alexandru, tot la film m-am prins!), nimeni altul decât frate-su. Povestea e cu accente onirice, cel puţin asta a fost percepţia mea; amintirile se întrepătrund, apare o altă Kiki (cum eu am citit cartea fragmentar, chestia asta iniţial m-a cam confuzat), o babă care se uită pe gaura cheii, un prieten homosexual - Sergiu şi un prieten boem, artist, pe nume Renato - asta ca să fac aşa, un rezumat! O lectură interesantă, nu pot spune că nu mi-a plăcut. A! e un pasaj care mi-a plăcut în mod deosebit - cel în care fetele îşi dau întâlnire prin oraş, dar se comportă ca şi cum s-au întâlnit întâmplător.

Cât despre film, hmmm... mi-a plăcut mai mult decât cartea. Actriţele sunt foarte ok acolo în rol, iar Tudor Chirilă e Sandu, fratele cu pricina. Povestea e aceeaşi, dar mult schimbată... apar în peisaj părinţii fetelor, iar Renato lipseşte cu desăvârşire. În plus, în carte incestul a mai vag, în film e foarte clar. Filmul mi-a plăcut mult; a fost numai bun de o dimineaţă liberă de 1 mai.