de hepi bărzdei :-)

azi e ziua Laurei Ad. toată ziua m-am gândit la ea. spre seară am reuşit să vorbim la telefon. Mi-e tare dor de ea! la mulţi ani, Lăuraş!

poza e de acum 3 ani din Dresda.

flori albastre ca-n Hanovra. friday flower

sunt flori frumoase din curtea mănăstirii Văratic. M-am bucurat mult să le văd, mi-au amintit de cele din Hanovra, care au fost şi ele friday flower aici.

friday flower e o idee de la Ana.

cartea unei după-amiezi călduţe

Jenny e prima carte pe care o citesc din colecţia Cartea de buzunar de la Jurnalul, deşi mi-am cumpărat vreo 6 până acum. Am pus-o în coşul de cumpărături de la Kaufland într-o seară şi aşteptând vreo 20 de minute la casă (casiera lucra de câteva zile, era toată o naivitate) am citit primul capitol - care mi-a plăcut, astfel încât acasă am continuat lectura, terminând-o a doua zi. E facil de citit, maxim 1-2 zile.

Personajul principal este Jenny (greu de ghicit, ştiu :-), domnişoara Jenny Royster, femeie respectabilă şi retrasă din afaceri, după cum se autoprezintă. Jenny e o femeie inimoasă, trecută de prima tinereţe, cu un trecut cel puţin dubios, care se întreţine din plata chiriei primită de la chiriaşi greu de înghiţit de către comunitate, o comunitate plină de prejudecăţi rasiale de prin anii 50 din Georgia sudistă (e vorba de Betty - o profesoară trădată în dragoste care îşi suportă dezamăgirea prin prostituţie, de Veasey Goodwillie, un pitic de circ, băiat de suflet şi amant de ocazie a lui Jenny şi de Lawana, o tânără mulatră (/indiană) care e în căutarea unei slujbe. Printre ei mai apare judecătorul Milo Rainey, aspirant fără iniţiativă la mâna lui Jenny, predicatorul Clough, un preot imoral, bun numai la strâns fonduri pentru biserică şi Dade Womack, o canalie a cărei ambiţie e să ţină negrii departe de cartierul albilor. Lucrurile se complică, iar rasismul unora (Dade) e mai puternic decât conştiinţa altora (judecătorul Rainey), buna de Jenny nereuşind să ţină piept singură acestor probleme. Cartea e uşurică, numai bună de o după amiază călduţă.

De Erskine Caldwell nu mai auzisem înainte, i-am dat un search pe google, am aflat de aici că e destul de controversat şi că mai celebru decât el a fost nevastă-sa, Margaret Bourke-White despre care am tot citit vreo câteva ore. Nu ştiu dacă o să mai citesc prea curând ceva scris de el, dar despre doamna Margaret Bourke-White cu siguranţă o să mai citesc :-)

cu gândul la Marie

Măriuca, prietena mea, trece azi prin momente dificile. Ne gândim la tine Măriucă, o să fie bine.

later edit:

Marie a avut o mică diferenţă de opinie cu un spin care i-a intrat în picior, dar cu o mică operaţie de 10 minute s-a rezolvat. Ce a spus Marie la ieşirea din operaţie: "Wow mama, a fost ca-n Doctor House!" O iubesc pe Marie! Ea şi Tefo au cele mai tare replici de copil pe care le-am auzit eu :-)

plan de week-end cu atelierele vacanţei

SE DESCHID ATELIERELE VACANTEI!
Fundatia „Alaturi de Voi” Romania va invita in zilele de 28-29 august si 4-5 septembrie 2010, incepand cu ora 15.00, in foisorul din Parcul Copou Iasi la Atelierele vacantei.
ADV Romania va muta atelierele vocationale la care lucreaza beneficiarii organizatiei si le va deschide participarii copiilor si tinerilor din comunitate cu varsta peste 8 ani, indiferent de etnie, statut social sau dizabilitate, care vor primi astfel instruire gratuita in domeniile pictura si arta mestesugareasca.
La atelierul de pictura, copiii vor invata sa lucreze in diferite tehnici potrivite varstei, utilizand materii prime din cele mai diverse, de la simpla coala din blocul de desen pana la piatra, de la panza la forme din polistiren. Astfel, totul va prinde culoare si forma sub indrumarea instructorului.
La atelierul de arta mestesugareasca, copiii vor avea ocazia sa realizeze diferite obiecte decorative din sfoara si bumbac, fiind indrumati de un mester popular.
Cursurile vor fi gratuite, iar parintii vor avea posibilitatea sa faca o donatie pentru a acoperi materia prima si instruirea pentru realizarea obiectului propriului copil – bani care vor fi utilizati pentru sustinerea programelor vocationale ale fundatiei.
Evenimentul este realizat cu sponsorizarea Raiffeisen Bank in parteneriat cu Primaria Iasi si se desfasoara in cadrul campaniei anuale -„Deschide-ti inima. Sunt la fel ca tine!” .
În cadrul aceleiasi campanii va fi organizata Funda Umana, editia a V-a – simbol de solidaritate cu persoanele infectate si afectate HIV/SIDA din lume, la care anul acesta asteptam un numar de peste 3.000 de persoane din Romania si din Republica Moldova, precum si Gala Implicarii Sociale, editia a II-a.
Detalii in legatura cu evenimentul din Copou pot fi obtinute de la Mihaela Munteanu, coordonator PR ADV Romania, tel 0740513864, e-mail: mihaela.munteanu@alaturidevoi.ro

primit pe mail. eu cred că voi fi la Boto în week-end, dar dacă sunteţi în Iaşi nu rataţi evenimentul. mai ales dacă aveţi şi copii.

copilăria mea era pe sfârşite

Am fost pionier şi am fost şi şoim al patriei. Am avut cravată roşie şi trese. Credeam cu tărie în idealul pionieresc; cântam cu drag şi recitam cu patos. Asta până la o demonstraţie pe stadion în cinstea tovarăşului care ne făcea mare cinste să ne viziteze oraşul. Nu ştiu dacă era 23 august, nu mai ştiu data. Am fost 2 zile la rând pe căldură pe stadion ca să repetăm. În ziua cea mare trebuia să venim în pionier şi să avem părul prins cu fundă în partea dreaptă. sau stîngă. nu-mi mai amintesc. Eşarfe colorate ne dădeau ei. Eu aveam albastră. În ziua aia m-am îmbrăcat cu mare emoţie în costumul de pionier... aveam şi isignă, şi trese, şi şnur. Mama mi-a legat părul într-o parte cu fundă mare albă. Când am juns la stadion eram deja super emoţionată. Tovarăşa care răspundea de detaşamentul nostru (era profă de sport) mi-a aruncat o privire, s-a îndreptat spre mine şi mi-a ars o palmă de m-am mutat un metru. Părul era prins în cealaltă parte... aveam 11 ani şi mai amestecam stânga cu dreapta. până acasă am uitat în ce parte trebuia prins părul şi mama a făcut ce i-am spus. Tovarăşa m-a făcut în toate felurile şi m-a ameninţat că-mi ia cravata de pionier. Eu m-am înroşit şi cred că am şi plâns. Cu mâini nervoase mi-a smuls funda din păr şi mi-a prins părul în partea cealaltă. Încă îmi amintesc ruşinea. şi umilinţa. Marea demonstraţie cu eşarfe în cinstea tovarăşului nu mi-a mai tihnit. Tovarăşul a venit cu elicopterul, a trecut la câţiva metri de noi. Îmi amintesc doar că avea şapcă şi făcea din mână. Chestia cu eşarfele a ieşit bine. Tovarăşa ne-a lăudat. de mine uitase. Eu însă n-am uitat. Cu toate astea nu i-am spus mamei; umilinţa încă mă durea. Din ziua aceea idealul pioneresc nu a mai avut aceeaşi valoare. Palma aia mi-a deschis puţin ochii. şi mintea. şi am început să văd mizeriile... copilăria mea era pe sfârşite... din fericire şi revoluţia era la un an distanţă.

zi aiurea, seară faină

a fost o zi aiurea; toată ziua am moţăit la tembelizor. Nu am citit deloc, dar am învăţat o mulţime de lucruri despre corpul omenesc de pe Discovery science: am văzut cum fac disecţiile pe cadavre studenţii medicinişti nemţi, am învăţat că nu contează în şampon decât 3 ingrediente, restul - vitamine, proteine, parfumuri, whatever - sunt doar de reclamă, am aflat de ce se ondulează pedeaua de la duş când dai drumul la apă în cadă şi că dacă nu ai o igienă orală corectă (şi eu nu o am) creşte riscul de probleme cardiace. Mda, asta mi-a dat şi o uşoară durere de cap, chiar că trebe să merg la dentist.

Seara, pe răcoare, am plecat spre Kaufland şi Carrefour să ne facem provizii pentru noua săptămână. Apoi, Cătă a propus o plimbare nocturnă în Copou. A fost tare frumos; am mâncat pe o bancă din faţa Obeliscului, ne-am întâlnit vechi cunoştinţe, am discutat, ne-am ciondănit, ne-am pupat şi am plecat acasă. Am fost miraţi de agitaţia oraşului: stăteam o groază de timp în intersecţii, strada era plină de maşini şi pietoni cu duiumul. să mai spună cineva că duminica Iaşul e un oraş liniştit. nu e. Am terminat seara în aceeaşi moţăială în faţa tembelizorului: cu CSI şi Law&order de data asta.

În Iaşi, numai amintirile sunt bătrâne

În Iaşi nu îmbătrâneşte nimeni. Bătrâneţea este numai o cochetărie în Iaşi. Numai un fel de a-ţi schimba costumul anilor, pe placul registrelor de naşteri. Încolo, numai o mască a cochetăriei ieşene. Căci deşi fiecăruia îi vine rândul să o poarte, dincolo de ea, au tot inventarul tinereţii: zâmbet, vorbă aromită, cântec, curtenie, vis şi dragoste, dorinţă de viaţă... În Iaşi, numai amintirile sunt bătrâne. (vol III, p. 77)

Am citit fragmentul ăsta pe net, pe pagina Jurnalului naţional şi mi-a plăcut. Nu mai auzisem de Octav Dessila şi într-un impuls de moment mi-am cumpărat romanul Iubim din Carrefour cu gândul că o să-l citesc într-o zi. În maşină, tot uitându-mă la copertă, îmi sare în ochi o steluţă şi gândesc cu voce tare: te pomeneşti că ăsta e doar primul volum?!?! Cătă se uită la mine cu subînţeles... cumva convenisem că nu mai cumpăr cărţi o perioadă... şi cartea asta a fost 11 lei... cu al doilea volum se fac 22 de lei. Hmm... Deschid ziarul la interviul cu Dessila şi descopăr că... da, cartea nu are 2 volume ci 3! E o trilogie... Furioasă pe mine că nu m-am interesat la timp, că nu am bani de dat pe romane pe care nu le citesc şi că nici timp de 3 volume nu am îmi impun să citesc cărţile astea imediat. Adică să nu dau 33 de lei pe 3 cărţi uitate în bibliotecă. Am trecut la citit şi am terminat volumul 1 în 2 zile. şi mi-a plăcut. Scriitura aduce cu Teodoreanu, deşi el mi-a plăcut mai mult. no, să povestim...

Volumul I: Început de viaţă

Nimic nu dă mai multă linişte tinereţii decât cititul (p. 201)
Acţiunea are loc la Iaşi. Neculai Brateş este profesor universitar la Drept, renumit romancier, burlac şi cu priză la cucoane. De el e îndrăgostită Dana, elevă de liceu, fiica lui Costache Boian şi a Roxanei Botnărescu, ambii provenind din vechi familii de boieri. Prietena cea mai bună a Danei, Aniuta Golub, e şi ea îndrăgostită de marele profesor, deşi e conştientă că nu are atuurile Danei (care e genul de frumoasă, deşteaptă, ba şi devreme acasă). Un personaj interesant e cuconul Stejărel Racotă, prietenul lui Neculai Brateş, boier provenit dintr-o veche familie moldovenească şi nostalgic al vremurilor de demult. Împreună cutreieră Iaşul, cercetând zidurile şi cârciumele în căutare de Cotnari bun. După multe frămâtări sufleteşti, Dana şi Neculai Brateş se căsătoresc, spre stupoarea Aniutei şi a lui Dodo Cudalbu, un locotenent dandy, care aspira şi el la mâna Danei. În final, cei doi se consolează reciproc :-)
Ce mi-a mai plăcut în volumul I? Păi, crâşma din Târgu Cucului a lui Feiga Papiş şi a lui Elic, soţul Feigăi. E genul de loc unde şi acum mi-aş pierde ceasuri la un Cotnari bun, ascultând lăutarii. Iaca ce scria pe firma crâşmei: La Feiga Papiş. Vin şi fripturi boiereşti. Cine e boier intră şi iese tot boier. Cine nu e boier să nu intre, dacă vrea să rămână tot ce a fost :-) La o plimbare nocturnă, am încercat să-mi imaginez unde ar fi fost crâşma asta... cred că în spatele restaurantului Indiana, pe lângă sinagogă, ar fi fost locul ei. Visând cu ochii deschişi şi pălăvrăgind cu Kate am decis ca toamna asta să luăm mai mult Iaşul la picior şi să descoperim locuri mai puţin ştiute de noi.

Un personaj construit cu mult umor este şi Gheorghiţă Mîrza, primar al Iaşului, un pierde-vară cu idei măreţe pentru Iaşi (printre care şi montarea unui bec electric în vârful bastonului la statuia lui Ştefan cel Mare din faţa Palatului :-)) şi fondator al Biroului nr. 2, un club monden de bârfe la el acasă. Şedinţele biroului 2 sunt foarte amuzant descrise şi dau savoare cărţii. Un alt personaj pitoresc este şi cuconul Costăchel, tatăl Danei, boier ales pe sprânceană de cucoana Rizanta pentru fiica ei, Roxana, în ciuda tuturor fiţelor şi garofiţelor Iaşului :-) Costăchel Boian, avocat, este un atemporal, nu-i plac calendarele şi ceasurile şi se ghidează după propriul lui bioritm. Principalele lui repere sunt reprezentate de ziarul Le Temps (citit la ora 12) şi de plecarea la ora 7 la Jockey-club. Timpul pentru el are două părţi distincte: mai târziu şi mai demult. :-)

Ce mai aflăm interesant din volumul I? printre altele că lecţiile mari nu le dă şcoala. Şcoala, instruirea pe porţii şi pe ore, cu dascăli roşi de rutină şi cu consilii profesorale înţepate de gută şi înecate de astm, e poate cea mai ridicolă operă a aşa-zisei civilizaţii (p. 226). De menţionat aici şi doamna Mihaela Ionescu-Zaztavna, profesoara de latină a fetelor; profesor sever şi de modă veche.

Volumul II: Sfârşit de viaţă

Iaşul are un singur fel de oameni. Oameni buni. Cei răi au venit înrăiţi din afară. Iaşul a rămas tot al mănăstirilor şi tot al ruinelor. (p. 56)

În volumul II, Dana şi Neculai Brateş se mută la Bucureşti, forţaţi fiind de transferarea profesorului la Universitatea de acolo. La Bucureşti, Dana îşi face un nou cerc de prieteni condus de doamna Otilia Dumitriu, soţie de universitar bucureştean şi personaj monden în perioada aceea. Îl reîntâlneşte pe Dodo, amant al doamnei Otilia şi logodnic al Aniutei. Dana îşi simte puternic vârsta şi încearcă să-l modeleze şi pe Frere Culai (numele de alint al lui Neculai Brateş) după ea: îi schimbă lavaliera cu cravată, pălăria calabreză cu una mai şic şi îl pune să slăbească. În final, are un accident dubios, acasă la Dodo, rochia de paiete luându-i foc de la flacăra brichetei. Dodo chinuit de remuşcări se sinucide, iar Brateş acoperă indiscreţia Danei, spunând părinţilor şi lumii că accidentul s-a întâmplat acasă, în timp ce ea îi aprindea ţigara. Dana moare, iar Neculai Brateş, întors la Iaşi, îşi regăseşte prietenul, pe Stejărel Racotă, terminat şi la propriu şi la figurat de Tincuţa, chelneriţa de la Feiga Papiş.

Ce e interesant în volumul II e deosebirea dintre Iaşi şi Bucureşti. Iaşul e descris ca un loc liniştit, cu intelectuali şi bun simţ, iar Bucureştiul ca un loc al pierzaniei: cu indecenţă, cu nesimţire şi canalii.

Volumul III - Uităm prea repede

Marile fericiri nu trebuie măsurate cu durata, ci cu adâncul. (p. 43)
Volumul III nu mi-a plăcut. E cel mai scurt, dar şi cel mai filosofic. Brateş e din nou la Iaşi în compania cuconului Stejărel, cu care cutreieră Buciumul şi dealurile Cotnariului. Apare un nou personaj interesant, cucoana Raliţa Vlădoianu, din neamul Balş, o văduvă de 90 de ani, stăpâna unui vechi conac boieresc şi a unei camere pline de chei, chei care deschid atât uşi din cadrul proprietăţii, dar şi uşi ale memoriei. Brateş o reîntâlneşte pe Aniuta, cu care are o relaţie (spre deliciul Biroului nr. 2) şi se pare că trăiesc fericiţi pănă la adânci bătrâneţi. Stejărel Racotă, întors la Tincuţa, se prăpădeşte aşa cum şi-a dorit, lângă zidurile Goliei.

Personajul Aniutei mi s-a părut destul de fals şi nu mi-a plăcut că încerca să o copieze pe Dana; faptul că îi spunea lui Brateş tot Frere Culai, iar lui Racotă tot papa Stejărel mi s-a părut pervers şi dubios. Se pare însă că lui Dessila asta i s-a părut original şi pe placul personajelor sale. Ei, de gustibus...

per ansamblu, trilogia mi-a plăcut. Are un aer interbelic care nu se poate să nu te cucerească. Limbajul e pitoresc, plin de arhaisme moldoveneşti, ceea ce cred că îngreunează lectura cuiva neobişnuit cu graiul moldovenesc. În mintea mea au rămas printre altele colbăitele, astea fiind damingenele pline de praf (colb) din cramele boiereşti.

Mda, în Iaşi numai amintirile sunt bătrâne... asta pentru că Iubim! ;-)

trandafir bicolor. friday flower

un trandafir special, crescut izolat în curtea mănăstirii Agapia.

friday flower e o idee inspirată din jurnalul Anei.

plan de week-end

ADV Romania va da intalnire la bauMax
Sambata si duminica intre orele 10.00 si 16.00, Fundatia “Alaturi de Voi” Romania va invita la standul Util Deco expus la bauMax din Iasi si Tg. Mures pentru a achizitiona produse realizate de cei 29 de tineri cu handicap, angajati la unitatea protejata.
Obiecte de arta mestesugareasca (impletituri de sfoara, tapiserii, obiecte decorative de interior sau podoabe), pictura (tablouri sau obiecte de sticla pictate), lumanari decorative, produse de legatorie (carnetele, agende, calendare, rame foto) si confectii – aceasta este oferta diversa cu care Util Deco incearca sa retina atentia clientilor bauMax.
Nu este prima data cand intre ADV Romania si bauMax se realizeaza o colaborare de acest gen. La Mures exista deja o “istorie” comuna – Campania “Personalizeaza-ti primavara”, Ziua persoanei cu handicap, Ziua familiei ADV- fiind evenimente puternice care se constituie intr-un adevarat program de responsabilitate sociala corporatista al bauMax, continuat firesc si cu actuala actiune initiata, de aceasta data, de ONPHR.
Detalii privind produsele de la standul Util Deco din bauMax gasiti pe www.utildeco.ro si www.unitatiprotejate.ro , iar informatii despre eveniment pot fi obtinute de la Mihaela Munteanu, coordonator PR ADV Romania, tel 0740513864, e-mail: office@alaturidevoi.ro

- anunţul ăsta l-am primit pe mail... eu sunt fan al Fundaţiei "Alături de voi"; fac lucruri minunate. Am mai scris despre funda umană aici şi aici. dacă voi fi în Iaşi merg sigur la standul lor; obiectele sunt foarte frumoase şi destul de rezonabile la preţ (vezi aici).

miresme şi duhori

cum ar fi viaţa dacă totul în jurul tău ar fi compus din mirosuri? dacă nu ai vedea forme, culori, emoţii, nu ai auzi sunete, ci doar ai simţi mirosuri? Şi asta fără să ai vreun handicap... adică să poţi fizic vedea, simţi şi auzi, dar tot ce contează să fie ceea ce nasul îţi spune.

Asta e viaţa lui Jean-Baptiste Grenouille, un copil născut în duhoarea Parisului de secol XVIII. Maică-sa îl leapădă la naştere (cred că e cea mai potrivită expresie) în timp ce curăţa peşte în piaţa de lângă Cimetiere des Innocents; cu gând de a-l îneca în Sena, aşa cum făcuse şi cu ultimii 4 prunci pe care-i născuse. Lucrurile stau însă altfel, Jean-Baptiste miroase pericolul (cum altfel?), ţipă, e salvat, iar maică-sa e spânzurată în piaţă. Viaţa micuţului e apoi o plimbare de la un orfelinat la altul, e refuzat de doici pe motiv că mănâncă cu disperare şi pentru că (nota bene!) nu numai că nu miroase ca un bebeluş (a caramel, a brânză de vaci, a pişcot înmuiat în lapte!!!) , ci nu are miros. Într-un final, e crescut la un fel de orfelinat de o femeie care îşi pierduse mirosul şi cu un "nemilos simţ al ordinii şi dreptăţii". Suprevieţuieşte greu, rămâne cu cicatrici şi cu şchiopătat la picior, dar supravieţuieşte. Speriată de faptul că băiatul îi poate mirosi banii de la distanţă, şi pentru că biserica nu mai plătea pentru el, femeia îl vinde tăbăcarului Grimal, la care învaţă meserie şi unde se pricopseşte cu noi cicatrici. Ajunge la parfumierul Baldini, unde învaţă cum să scrie formulele mirosurilor din mintea lui şi cum să distileze aromele florilor. E atras de o mireasmă diferită de tot ce a întâlnit până atunci, o caută şi descoperă că e o tânără frumoasă, cu păr roşu, pe care o omoară febril, în încercarea de a-şi însuşi mirosul ei. Pleacă de la Baldini spre Grasse, în dorinţa de a învăţa tehnica enfleurage la cald şi rece, tehnică care să-i permită să conserve şi altfel de mirosuri - mirosul de fiinţă vie, de exemplu. Pe drum, scârbit de mirosurile (de fapt, duhorile) omeneşti, se izolează într-o peşteră, timp de 7 ani, când trăieşte ca un sălbatic, lingând apa de pe stâncă, mâncând vietăţi ciudate şi îmbătându-se seară de seară cu parfumurile memoriei lui. Momentul în care se trezeşte dintr-un coşmar e după mine cel mai intens din toată cartea - e momentul când Grenouille descoperă că nu are miros. El care poate să simtă şi să memoreze mii de mirosuri, el care trăieşte doar din mirosurile altora, el - nu are miros. Părăseşte viaţa din munte, se întoarce printre oameni şi satisface prostia unui savant bogat legată de fluidul letal (o teorie prin care tot ce vine din pământ e dăunător organismului). Profită de noul statut ca să se închidă în atelierul unui parfumier şi să-şi creeze un miros... o duhoare omenească prin care să poată fi şi el remarcat de ceilalţi. Ajunge în Grasse, unde învaţă cum să fure mirosurile florile, însuşindu-şi noile tehnici de enfleurage. Tot acolo redescoperă mireasma fetei roşcate din Paris, cum altfel, decât în altă fată roşcată, Laure... tânără şi încă necoaptă - hotărăşte că în 2 ani va fi numai bună pentru a-i recolta (!) mirosul. Între timp, ca un specialist parfumier adevărat, creează în mintea lui parfumul suprem, cu note de bază şi de vârf, pentru asta ucigând 24 de tinere frumoase din Grasse şi furându-le prin enfleurage mirosul. A 25-a, Laure, va fi mireasma care va da puterea parfumului. E prins, e pregătit pentru omorâre în piaţa publică şi ce se întâmplă apoi e curată nebunie. Mulţimea e cucerită de parfumul lui, iar Grenouille, venerat ca un zeu, scapă, doar pentru a fi în continuare dezgustat de viaţă, de duhorile omeneşti. Romanul se termină cu devorarea de viu a lui Grenouille - din iubire - de către canaliile Parisului, exact în locul unde s-a născut.

Parfumul a fost una dintre cele mai dorite cărţi - peţul însă m-a oprit de fiecare dată să mi-o cumpăr şi am tot refuzat să o citesc de la bibliotecă, sau să o împrumut, din dorinţa de a avea cartea mea. Ştiam de ea de la Miha şi de la Lilinasha, iar într-o seară, pe la 1, am văzut filmul, intuind că de Parfumul e vorba. Cartea am primit-o cadou anul ăsta de ziua mea de la Lilinasha... care din câte mi-am dat seama, pur şi simplu adoră cartea asta. Filmul m-a îngrozit, sociopatul de Grenouille urmărindu-mă mult timp după aceea. Cartea însă e fantastică. Descrierile olfactive sunt extraordinare, din când în când mă opream din citit ca să respir. La un moment dat, când Grenouille distila florile de iasomie, mi-am parfumat şi eu camera cu iasomie... parfum de care am rămas apoi fascinată. După ce am terminat-o de citit (2 zile, se citeşte foarte rapid) mi-am folosit mai des nasul. Mi-am descoperit mirosuri, am căutat mirosul lui Mau :-) şi mi-am răscolit memoria de miresme şi duhori. Mi-am amintit de mirosul de K8, de mirosul de bujori, de dulceaţă de trandafir, de piersici, de roşii... şi realizând că toate sunt mirosuri frumoase, mi-am răscolit şi duhori... mirosul de caca de Mau, de bloc neaerisit, de haine transpirate, de casă neaerisită. şi m-am speriat de arhiva de mirosuri din mintea mea. şi de cât de importante sunt mirosurile în viaţa noastră. Asta numai cartea poate răscoli, filmul nu a avut puterea asta.

Wow, abia acum am văzut cât am scris. Când m-am aşezat în faţa tastaturii m-am întrebat ce mai pot să scriu eu despre cartea asta, atât de dezbătută pe bloguri. Deşi am scris multe din conţinutul ei, au rămas şi mai multe nescrise - lucru uimitor pentru o carte de doar 253 de pagini în format mic. Nu e cartea mea preferată, dar e genul de carte care lasă semne, genul de carte care după ce o termini ai vrea să o mai citeşti o dată. Eu aş recomanda filmul (care e bine realizat, cu Dustin Hoffman, printre alţii) doar după citirea cărţii. Chiar şi invers, tot cartea câştigă.

viaţa este întotdeauna o continuare

când am cumpărat cartea asta am avut senzaţia că o să-mi placă mult. Nu mai citisem nimic de Pascal Quiqnard, ştiam doar despre Sexul şi spaima.
Nu ştiu ce m-a îndreptat spre cartea asta... textul de pe coperta 2, notorietatea lui Quignard, coperta frumoasă, paginile foarte albe, nu ştiu. Cert e că aseară am căutat-o cu perseverenţă prin zecile de pachete cu cărţi (trebuie să-mi fac timp şi să le pun în ordine!). E facil de citit, lectură de o zi. Ciudat e că în timp ce citeam îmi plăcea, după ce am terminat-o nu mi-a mai plăcut aşa de tare, ca acum, când m-am hotărât să scriu despre ea, să-mi placă iar.

E vorba despre Ann Hidden, o compozitoare de succes din Paris, care după ce-şi surprinde prietenul-iubit cu care era de 17 ani în braţele alteia, se hotărăşte să ia viaţa de la capăt. Se întâlneşte cu un fost coleg de şcoală, homosexual, nostalgic şi cu suflet mare. Are o mamă care nu o înţelege şi care încă-şi mai aşteaptă soţul acasă (soţ lăutar român, care a plecat acum vreo 30 de ani). Vinde tot - casă, maşină, haine, mobile şi se refugiază în Italia, la Neapole, la Vila Amalia - un mic colţ de rai singuratic. Acolo îşi creează un nou cerc de prieteni - prntre ei - un medic şi fetiţa lui de 2 ani jumate - de care se îndrăgosteşte (de fetiţă, nu de medic); fetiţa împărtăşindu-i foarte suav dragostea înapoi (m-a înduioşat momentul în care aceasta îi dăruieşte un dinţişor de lapte). Ei, lucrurile se complică... are o relaţie cu o altă femeie, în timp ce se iubeşte şi cu medicul, iar viaţa pare să fie din nou la locul ei. Dar viaţa nu e niciodată la locul ei, nu? Mama îi moare, fetiţa moare şi ea, prietenul din copilărie se duce şi el şi reapare tatăl, genul de boem neînţeles. Cu toate acestea, găseşte puterea de a merge mei departe, mutându-se din nou şi trăind prin muzică.

Ce m-a fascinat la Ann e că ia viaţa de la capăt la propriu - renunţă la tot ce a fost vechea ei viaţa - de la locuinţă, prieten şi job la haine şi mobilă. Mi-a plăcut modul în care îşi tot schimba hainele, de la un loc la altul. Se reinventează fizic - îşi colorează părul, se tunde, ba chiar pentru o perioadă scurtă îşi schimbă şi numele. Constanta din viaţa ei e doar muzica (partituri grele, pe care le reinventează). Eu nu cred şi nici nu încurajez pe nimeni să creadă că viaţa poate fi luată de la capăt. Viaţa este întotdeauna o continuare, chiar şi când te decizi să o schimbi radical. Nu se poate să te reinventezi cu totul... trecutul va veni şi mai sălbatic să te muşte dacă renunţi la el. Eu cred că e important să te împaci cu tine, cu deciziile pe care le-ai luat, cu viaţa de până atunci. Să-ţi schimbi viaţa continuând-o şi nu amăgindu-te că o iei de la capăt. pentru că nu se poate. Iar cartea asta mi-a confirmat părerea.
foarte frumos despre carte este scis aici.

prima găteală :-)

prima mâncare gătită în casa nostra a fost spaghetti al dente cu sos bolognese. Eu aş fi preferat cu sos simplu de roşii, dar celelalte 2 treimi ale familiei (Cătă şi Mau) au optat (respectiv maunat) după carne. Sunt super încântată de aragazul nou Beko - e tare deştept, aproape le fel de deştept ca frigiderul :-) Deşi nu am avut oregano şi nici busuioc, au mers tare bine cu un Redds sun şi cu voie bună. Faptul că nu am mai gătit de vreo 2 luni a fost tare evident. Am fiert o pungă întreagă de paste, deşi noi făceam maxim 300 de grame. Cu restul o să mă delectez eu mâine... cu sos simplu de roşii şi cu un alt Redds sun rece. Mmmm....

cerul fără nori

nu suport cerul fără nori. cerul de un azuriu fără cusur. îl urăsc. e sinistru. e ca o tortură inventată de un sadic. Soarele mă disperă; e singur, mare, portocaliu pe cerul albastru fără nori. se crede important el, soarele. zilele astea îl urăsc. dar nu la fel de mult cum urăsc cerul albastru fără nori. mie-mi plac norii... mari, pufoşi, albi, negri, gri, nu contează. şi-mi plac zilele noroase. şi-mi place ploaia. şi toamna. nu-mi place vara. şi urăsc cerul albastru fără nori. e plictisitor. e enervant. e perfid. e ucigător.

la bâlci

am fost la Negreşti, la bâlci. am văzut culoare, copii fericiţi şi copii nefericiţi, căiuţi, paraşute (şi la propriu şi la figurat), tarabe, mărfuri ieftine vândute scump. ca la bâlci. Ne-a plăcut... nouă mai mult decât copiilor. Ce ne-a amuzat a fost că după vreo oră, toţi cei 4 adulţi aveam în mână câte ceva... Miha un balon cu heliu sub formă de căţel, Cătă un balon sub formă de căluţ, eu o jucărie de plimbat sub formă de buburuză, Viorel o maşinuţă, un iribal şi o minge săltăreaţă. Numai cei 2 copii nu aveau nimic în mâini. se plictisiseră deja de toate jucăriile. :-)

Mihăiţă

Miha e una dintre cele mai bune prietene. Am fost colege de facultate şi am rămas prietene. Mihăiţă e copilul ei, copil pe care-l cunosc de când nu era decât o părere în burtica mămicii lui. Acum e mare. Are un an jumate şi vorbeşte. Povesteşte ce face, pe ce pune mâna, ce vede. Foloseşte verbe şi chiar identifică emoţii. Nu are decât un an jumate. şi când nu vorbeşte cântă :-)

38

azi Iaşul fierbe... sunt 38 de grade la umbră... şi poate şi mai mult! Ne topim, abia mai respirăm. Mânaţi de căldură (şi de dor) plecăm la Negreşti, la Miha, Viorel şi Mihăiţă. O să petrecem seara pe prispă, la răcoare, cu un pahar de vin rece. Ce bine!

floare-albastră. friday flower

minunatele flori albastre de la Văratic. pentru că Floare-albastră e poezia mea preferată de Eminescu, pentru că erau frumoase. pentru că m-au inspirat cu gingăşia lor. pentru asta florile albastre sunt friday flower (idee preluată din jurnalul Anei).

trufanda

de la Mănăstirea Văratic am cumpărat şerbet de cireşe amare. e făcut de măicuţe şi e natural. L-am adus lui Cătă ca pe o mare comoară. Seara, când căldura se mai domoleşte niţel, scoatem şerbetul de la frigider şi îl savurăm cu apă rece. şi ne imaginăm că suntem acum 80 de ani, că suntem în Iaşul interbelic al lui Dessila. :-)

mafia cards

Mafia e cel mai tare joc de team building ever (bine, recunoasc, Silent Mafia e cel mai tare joc de team building ever :-)). La Vatra-Dornei, am jucat Mafia cu o echipă virgină (ştiam să jucăm 3 din vreo 12); puteam să-i păcălesc la greu, dar ca de obicei, am fost cetăţean cinstit :-)

unul dintre organizatori avea cărţi de mafia, cică aduse din America. Le-am căutat pe net (aici) şi le-am găsit... le vreau! :-)

Raiul de la Agapia şi Varatic

„In fiece toamna, cand ziua se pleaca spre asfintit, peste turlele Agapiei roieste larma randunicilor care se gatesc de duca. Si-au facut pravila, acum sunt la otpust. Intr-o dimineata nu se mai aud, nu se mai vad, vazduhul a ramas stingher, Maica Stereta e trista in cerdac si-si ucide o lacrima omeneasca. In curand se vor retrage si florile, cu ghivece cu tot, lasand pridvoarele pe seama singuratatii lor solemne“. (Bartolomeu Anania) citat de aici.

nu mai fusesem pe acolo din liceu; aveam amintiri vagi cu flori frumoase. Ambele mănăstiri sunt aşa de frumoase, încât cuvintele mele sunt prea sărace în descrieri.

Agapia e plină de flori, de culoare, de turişti. Biserica mi-a plăcut mult de tot, e pictată de Grigorescu în stil realist (din spusele Ancăi) şi cred că e unul din cele mai frumoase locuri de cult în care m-am regăsit. Curtea e plină de mii de flori colorate. Am văzut un trandafir bicolor, de care voi pomeni la un friday flower. La Agapia am văzut lumină, sfinţenie, binecuvântare.

La Varatic atmosfera e magică; flori frumoase, curte mai mare, oameni mai puţini. Aer seren; curţi pline de flori. Anca mi-a povestit de ineditul organizării măicuţelor. Mi-a mai povestit de vremurile de altădată, când Barto locuia în apropiere de Agapia. Povesteşte frumos Anca. Am cumpărat şerbet de cireşe negre şi am respirat aer sfânt. Nu ştiu să explic ce bine mi-au făcut momentele de acolo. O să revin, tot cu Anca; poate voi fi citit şi cartea lui Barto până atunci.

Vatra cu amintiri a Dornei

vatra plină de amintiri a copilăriei mele. nu am regăsit mare lucru. aşa şi pentru că nu am avut mult timp la dispoziţie. Am vrut să mergem la telescaun, dar nu s-a putut (cei de acolo spuneau că sus plouă cu gheaţă, noi am bănuit că vrea să închidă mai repede). Ne-am plimbat prin parc, am văzut veveriţe (Mariane, aşa cum se numesc pe acolo), ne-am hlizit la suveniruri, ne-am luat toate 3 brăţări (eu, Anca şi Cristina); nişte super brăţări cu zaruri colorate :-), am băut un suc ca să păcălim ploaia, am cărat sabia cântătoare şi colorată a lui Cosmin (chestie care m-a amuzat teribil) şi am jucat Mafia. Seara ne-am întors obosiţi, dar mulţumiţi. E frumos la Vatra-Dornei, mai vreau! :-)

zugreni

E o mică staţiune aflată la 19 km de Vatra Dornei. Are un restaurant curat, drăguţ cu mâncare excelentă. Cazarea e de 2 stele; dacă nu eşti pretenţios e ok. Oamenii au fost simpatici, serile plăcute - aer curat, răcoros (cu hanorac şi glugă pe cap), cu poveşti, biscuiţi cu cacao şi râsete.

evadare la munte

de maine dimineaţă sunt la Zugreni, o localitate de lângă Vatra-Dornei. Nu am mai fost acolo de când eram copil... ştiu că am stat acolo cu ai mei... îmi amintesc de apa rece a Bistriţei, de o cabană mare, cu o văduvă şi o poveste super creepy de care uitasem. Tata mi-a amintit însă la telefon că atunci când am fost noi acolo, tocmai se spânzurase unu. Genul de amănunt care era bine să fi rămas uitat. Dar ăsta e tata şi memoria lui uriaşă. Oricum, abia aştept să ajung... e şi curs, dar mai mult teambuilding din câte a lăsat să se înţeleagă printre cuvinte coordonatorul proiectului. Abia aştept să scap din Iaşul plin de căldură. Trăiască muntele şi apa lui rece!

VIAŢA

VIAŢA te pune la zid!

dar te face să şi dansezi :-)

căldură prea mare, monşer!

Mi-am revenit... la timp ca să mă ia cu leşin de la căldură. Nu ştiu în alte părţi cum e, dar în Iaşi e dezastru. Abia aştept să plec în week-end la munte. În seara asta, după ce cerul a tot ameninţat cu ploaie (not a drop in the end) ne-am ridicat de pe saltele şi am hotărât să ieşim la o bere, la un cocktail, la un parfait, o îngheţată penală, orice, numai răcoros să fie. Gând la gând cu noi, Alinuţa şi Don Costelo ne-au sunat să ne invite la Terasa Domnească, la o pizza şi bere nefiltrată. Ne-am îmbrăcat veseli, am dat de mâncare motanului hiperagitat de la căldură, i-am schimbat apa plată şi am plecat. Super a fost, berea nefiltrată (aproape) ca-n Deutschland, pizza excelentă, iar tarta cu struguri de la final delicioasă. Ne-am reîntors răcoriţi şi cu planuri mari - mâine mergem la îngheţată.

nashpa day

azi m-am trezit cu febră şi cu dureri abdominale groaznice. Cred că e de la oboseală şi de la picnicul de ieri - am băniala că am cam exagerat cu sosul de usturoi. La 3 am avut o şedinţă de planificare a trainingului din week-end. Se pare că voi fi la Zugreni, lângă Vatra-Dornei.

Toată seara am zăcut în pat blestemând sosul de usturoi; de 2 zile mănânc numai nectarine şi struguri. Şi beau apă, că mă deshidratez cu viteză de la febră. şi cam atât. Mau e nemulţumit că nu-l iau în seamă. Sunt prea extenuată ca să mai aleg motani prin casă... am puterea doar de a tasta mesajul ăsta către voi şi din când în când, de a butona telecomanda. Asta e! Sănătate vouă!

acasă.

după mai bine de 2 săptămâni sunt acasă pentru vreo 4 zile. Mi-era dor de ai mei (K8 şi Mau - who else?). Am decis să sărbătorim întoarcerea nevestei rătăcitoare printr-un picnic la Ezăreni cu O&A&Alinuţa lui K8. A fost tare bine printre ai mei. Ce bine e acasă.