last day of 2011

a început aiurea. m-am trezit deprimată, tuşind continuu. Am dormit până pe la prânz, apoi m-am mobilizat şi am terminat ordinea în casă. Am participat (destul de puţin, recunosc) la masa de Revelion. Ca în fiecare an, am respectat tradiţia: de Anu Nou noi obişnuim să gătim lucruri inedite. Anul acesta am pus la cale ruladă de carne cu couscous şi sos de rodie, apoi quiche lorraine, piept de pui crispy, pate de ficat, cremă de brânză, aperitive, iar ca desert super prăjitura cu fulgi de porumb de la doamna Livia. Intenţionăm să mergem în centru la artificii cu O&A, apoi aceştia urmează să rămână seara la noi - o să petrecem cu mâncare bună şi cu voie-bună! La mulţi ani!

post tusiv

sunt de jale! tuşesc de parcă asta e ceea ce ştiu să fac cel mai bine pe lumea asta. n-am febră, n-am roşu-n gât, doar tuşesc. Da nu aşa - tuşesc cu sete, cu zgomot măgăresc, tuşesc până vomit. la propriu. Iau pastile, beau lichide (mai mult apă, ştiu că trebuie să beau şi ceai cald), în concluzie - nu mai pot! frumos final de an! iecs!

le pere Noel c'est moi! - encore une fois!

aşa cum am mai scris şi în alţi ani, Le pere Noel c'est moi! Anul ăsta nu a venit Moş Crăciun - amândoi eram terminaţi de oboseală şi-am convenit că e ok şi aşa. Ne-am gândit că dacă toată copilăria a venit Moş Gerilă o să ne primim cadourile de Anu Nou. Problema e că tusea asta nebună nu mă lasă să ies din pat, darămite din casă. Presimt că nici de anu'nou nu o să vină moşu. În schimb, am împachetat cu drag cadouri pentru toţi prietenii noştri dragi. Sunt sunt brad şi îşi aşteaptă destinatarii. Aşadar... dacă vă numiţi Ilinca, Teofan, Marie, Lilinasha, Anca, Olguţa, Alina şi Don Costello, Miha sau Mihăiţă... sunteţi aşteptaţi la noi acasă să vă luaţi cadourile! Seara frumoasă tuturor! :-)

consultaţia

Nimic nu se termină vreodată. Viaţa nu-i decât o veşnică reluare. (p. 23)

Consultaţia e un roman scris de un medic radiolog. Personajul principal este Julien, un neadaptat ipohondru, aflat mereu în umbra fratelui mai mare, medic celebru. Într-o zi, Julien se trezeşte cu o migrenă puternică, dar cum toată lumea îi cunoaşte ipohondria, nimeni nu îl crede. Consultaţia este de fapt o serie de consultaţii, prilej cu care aflăm mai multe despre lumea medicală din Franţa - un sistem corupt şi meschin, dar ultraspecilizat. Psihiatrul însuşi e egocentrist, cu un profesionalism discutabil. Julien nu a împlinit aşteptările familiei - nu este medic, ci un avocat amărât, care obţine o slujbă într-o arhivă la fel de amărâtă. singurul avantaj al acestui job este posibilitatea de a spiona zilnic o femeie frumoasă de vis-a-vis. Acesta este măritată, are o fetiţă, un program destul de previzibil, în acesta incluzându-se şi un moment din fiecare dimineaţă - aceasta scrie ceva, apoi distruge foile, după care plânge cu faţa în mâini. Julien este intrigat de tristeţea femeii şi vrea să-i descopere secretul. Abia după ce află că are un anevrism şi că e posibil să moară oricând, îşi ia inima-n dinţi (ce expresie! :-) şi se duce să o întâlnească. Află că Nathalie (ăsta e numele ei) ştie de voyorismul lui şi că aştepta ca el să ia iniţiativa. Finalul e bizar şi recunosc că nu cred că l-am înţeles cum trebuie. Îmi place să cred că cei doi au plecat în lume şi împreună şi-au găsit şi ei locul pe lumea asta.

Mau şi apa cu aromă de cetină

l-a dat la o parte pe Moş Crăciun, oricum a primit doar o păturică de la el anul ăsta... a ignorat cei 2 metri ai copacului de deasupra şi cu tupeu i-a băut apa de la rădăcină în fiecare zi. şi ce dacă el avea bol cu apă în camera lui? apa cu aromă de cetină e clar mai potrivită pentru Crăciun. E vorba de Mau - cel care timp de 4 zile cât am stat la Boto a băut numai apă de la brad.

strigătul lui Graff

Să te plângi e un lucru pretenţios. Surâsul e, dintre toate strâmbăturile, preferatul meu. Dintre strigăte, prefer tăcerea. (p. 63)
Eram în Franţa când Marie-Laure mi-a spus că Strigătul lui Munch a fost furat. Ţin minte că nu mi-a venit să cred şi ca să fiu sigură că nu e doar o barieră de limbă am imitat cu mâinile pe faţă celebra pictură. Marie-Laure mi-a confirmat că da, despre pictura asta vorbea, iar confirmarea m-a făcut să mă gândesc doar la asta toată seara.
Strigătul lui Laurent Graff este în ciuda celor 100 de pagini un roman destul de complex, cu personaje şi poveşti inedite. Personajul principal e un taxator de pe autostradă, un solitar fără prieteni şi în mâna căruia ajunge din întâmplare tabloul furat al lui Munch. În acelaşi timp aflăm că omenirea piere încet, înnebunită fiind de un sunet- un ţipăt. Cumva, personajul nostru e ferit de noua apocalipsă - el nu aude strigătul. Când începeam să mă întreb ce e totuşi cu individul ăsta, şi când mai erau doar câteva pagini din carte, aflăm că e mai singur chiar decât intuiam - soţia însărcinată i-a fost omorâtă într-un accident de maşină şi de atunci lumea lui s-a schimbat. Autostrada e personaj principal în carte, mi-au plăcut mult descrierile. Interesante sunt şi celelalte personaje care apar: Calo, coleg de serviciu care e pasionat de semnele de circulaţie (ba chiar inventa singur semne de circulaţie cum ar fi pericol, oameni ai străzii sau parcare subterană pentru femei :-), Joras, o femeie cu un ghinion incredibil - soţul şi amantul s-au ciocnit într-un accident de circulaţie şi acum erau în comă în paturi alăturate, femeia stând pe un scaun în mijlocul lor, cu mâna stângă strângând mâna soţului, iar cu dreapta pe-a amantului, Palika, bucătarul care găteşte un singur fel de mâncare şi improvizează restul, Rene, un homeless care a descoperit cum poate să aibă mereu un pat cald profitând de amanţii care închiriau camera de hotel, dar nu o foloseau decât 2-3 ore sau Enora, o infirmieră care nu şi-a putut salva fiul de la înec. O carte tristă, scurtă şi ciudată. Nu pot să spun că mi-a plăcut, dar m-a impresionat.

de merry christmas

salutare! Suntem la Boto de la prânz. Am o tuse cumplită, care nu mă lasă să fac nimic. Am terminat bradul mamei - ca de obicei, brad natural, frumos şi colorat. Chiar m-am bucurat că m-a aşteptat pe mine să îi dau the final touch. În rest, am citit o carte nouă, mă chinui să termin Deşertul tătarilor, nu ştiu de ce citesc aşa de greu cartea asta, pentru că îmi place. Mau e numai cu coada pe sus, e super mulţumit că e la ai mei: are toată atenţia pe care o merită, mâncarea e super aleasă, miaună satisfăcut, aproape că nu ne mai bagă în seamă. Cam asta e pe frontul de est de la Boto! Merry Christmas tuturor!

în ajun

ne-am trezit pe la 10 plini de chef; am terminat curăţenia, am făcut cumpărături, am aşteptat copiii cu colinda (cred că au fost maxim 3 colindători, noroc cu trupele de şcoală). Seara ne-am retras acasă. Nu avem chef nici de plimbare, nici de vizite. Simţim din plin oboseala şi simţim nevoia de odihnă. Ne-am propus o seară liniştită, cu căldură, un film bun, un Mau vesel, un pahar de vin roşu şi dulce şi o tartă de vişine făcută în casă. Am fost atât de ocupaţi, încât e primul Crăciun când ştim că Moşu n-o să vină decât la Mau :-) Nu am avut timp să ne cumpărăm cadouri, dar am constatat că anul ăsta ne suntem deajuns. O să ieşim între Crăciun şi Anul nou la o cină în oraş şi atunci o să găsim şi cadourile de la Moşul. Moşul a fost totuşi aseară la noi, cu cadouri şi zâmbete (mulţumim don Costello! :-)

Christmas tree - finally

în sfârşit am făcut bradul. am ornat casa, am pus beculeţe la geam, am ascultat colinde. după săptămâna nebună prin care am trecut simţeam nevoia să aduc şi în căsuţa noastră Crăciunul.

original Christmas

copiii mei au participat la concursul din şcoală cu un brad original (şi economic pe deasupra): am ornat cu decoraţiuni handmade un trandafir japonez; i-am făcut o poveste, o prezentare aleasă şi gata: am câştigat marele premiu! :-)

zebra la şcoală

a treia Bzzanimaţie aici. enjoy

expoziţie mall. ziua 3

expoziţie mall. ziua 2

expoziţie mall. ziua 1

cina cu impact

gata! a trecut! după ce am terminat de editat materialele la 6 jumate dimineaţa, m-am trezit la 8 jumate cu dureri abdominale generate de stres. M-am imbracat şi am plecat spre şcoală unde mă aşteptau copiii să facem felicitări. Am mai discutat de prezentare, apoi am plecat spre Casa Universitarilor să pregătim sala. Acolo - dezastru! mizerie, scaune aiurea, ce să mai - imagine dezolantă. Roxana îmi aduce o super cafea şi aşa ziua a început să fie mai bună. Apoi am observat că programul oficial e plin de greşeli de tehnoredactare, am corectat, am făcut mape, am pregătit sala. Am scrâşnit din dinţi cu Maria, dar nu ne-am plâns ci am muncit mai mult. Când mai erau 40 de minute până la activitate prezentatoarea oficială ne anunţă că şi-a găsit un job şi nu mai vine. fff! improvizăm din mers, alerg acasă, fac un duş pe repede înainte, mă îmbrac şi hai înapoi. Laptopul mergea greu, filmul cu campania nu se încărca. trece şi asta, începe evenimentul... şi gata... m-am calmat... treburile au început să curgă. Copiii au cântat minunat, vorbele alese au ieşit de la sine, prezentările au fost coerente, invitaţii au cotizat. Sunt mulţi oameni minunaţi cărora trebuie să le mulţumesc! A fost bine. Abia aştep să intru în pat după cele 2 ore de somn de dimineaţă, să mă odihnesc pentru că de mâine o luăm de la capăt. Timp de 3 zile la Iulius Mall avem expoziţie de proiecte IMPACT Sperăm să fie bine! merităm! :-)

maşinuţa IMPACT făcută de fini şi de şefii lor pentru Campanie. Mulţumesc din suflet! A fost de mare efect! Chiar că am pus România pe roţi! :-)

just work harder. friday flower

a trecut mare parte din săptămâna crazy, dar vine week-end-ul... cina fundraising cu licitaţie de proiecte, expoziţie de proiecte... nu mă întrebaţi cum mă simt şi dacă sunt ok că s-ar putea să vă iau la bătaie. Perioada asta lucrez după motto-ul anului: Don't complain, just work harder!!!friday flower sunt pansuilţe negre din vară de pe Ştefan cel Mare... aşa negre şi frumoase, ca şi vinerea asta, plină de alergătură :-)

flash

flash din concertul de colinde şi cântece internaţionale de Crăciun. A fost la Teatrul Luceafărul în faţa a peste 200 de persoane. Sunt tare mândră de copiii mei de la IMPACT şi de Lilinasha. Mulţumesc dragilor! Nu uitaţi şi de Campanie :-)

artcraft de Campanie :-)

stres şi emoţie

săptămâna asta e cea mai bizi şi cea stresantă din tot anul. Lucrez la 4-5 lucruri în acelaşi timp, abia am timp să respir. uit să merg la baie, iar apă n-am mai băut de vreo 2 zile; doar cafea şi cola. Am avut 2 întâlniri cu părinţi supăraţi şi le-am făcut faţă; am creat materiale pentru o campanie naţională, am repetat cu corul de colinde, am consiliat, am pregătit un training şi tot aşa. În seara asta emoţia m-a copleşit ascultând asta. Păcat de fata asta frumoasă şi talentată. păcat.

watch

ia priviţi asta.

jucărie nouă

de fapt nu e chiar nouă. e un cadou câştigat de Cătălin anul trecut de ziua lui, pe când sărbătorea într-un restaurant; cadou primit de la o celebră marcă de bere. Mult timp a stat nefolosit, ignorat prin cutii până când mi-am dat seama că am nevoie de el :-) Acum e jucăria mea preferată; dacă tot nu mai am timp de nimic, măcar pe drum să ascult muzică (celelalte 2 mp3-uri deja sunt de domeniul trecutului, ăsta e deştept foc :-).

my day today

dimineaţa am repetat colinde, de data asta şi cu regie... e bine, sperăm ca până joi să fie foarte bine. La prânz am fost la un IMPACT să punem la punct săptămâna care vine. După-amaiaza am fost la aprinsul luminilor de Crăciun (nu ştiu cum altfel să scriu asta :-). Seara am terminat-o la O&A cu plăcintă de dovleac. Noaptea am căzut terminată de oboseală şi din nou, cu angoase şi epuizare.

friday flower cu colinde

azi am repetat colindele cu IMPACT-ul meu. Începe să sune mai bine :-)friday flower de azi sunt flori frumoase, primite de la studenţii de la master. credeam că nu o să am timp să mă ocup şi de ei, dar iată că am reuşit să o fac şi pe asta :-)

ceva fain

vreţi să vedeţi ceva fain? daţi click aici.

chestie foto

azi am scăpat camera la copii de clasa a IV-a de la cel de-al treilea job. poza asta e făcută printr-un con de carton; sunt teribil de creativi şi amuzanţi (că de cât de agitaţi sunt, nu mai povestesc :-)

a venit

a venit. Am primit un superb colier de onix, Cătălin a primit un voucher cu 2 ore din timpul meu :-) şi un cadou surpriză, iar Mau a primit jucării şi mâncare cu raţă şi vânat :-)

În plus, eu şi Cătălin avem cadou cartea asta.
Am avut o zi tare naşpa şi vine o perioadă şi mai naşpa!

am pregătit

am pregătit ghetuţele pentru Moş Nicolae, m-am înarmat cu răbdare şi speranţă pentru săptămânile ce urmează!

duminică încheiată frumos

azi am fost la concertul de colinde al copiilor de la unul dintre cluburile IMPACT coordonate de mine. A fost un concert caritabil, aceştia strângând peste 1600 de lei. Sunt tare mândră de ei. nu uitaţi de Campania ROMÂNIA de IMPACT! Donaţi 2 euro la 8822 pentru copiii de la IMPACT!

perspective schopenhauriene :-)

Rareori ne gândim la ceea ce avem, dar mereu la ce ne lipseşte, spunea Arthur Schopenhauer. Acum mă gândesc că am mult de lucru, că intru în panică de epuizare, dar hei, hai să mă gândesc că într-o perioadă de criză am 4 joburi, că apar oportunităţi în fiecare zi, că îmi place ceea ce fac, că sunt înconjurată şi de oameni minunaţi.

irişi galbeni

friday flower de azi sunt irişi galbeni de la Ciorbeşti. Azi am liber - îmi împart ziua între curăţenie, muncă şi lectură.

dacă iubeşti România, fă ceva!

mai întîi, la mulţi ani! Mă gândeam să scriu de ce iubesc eu România, dar m-am răzgândit. Sunt aici, aşa că ce dovadă mai bună că o iubesc? Prin ce fac pentru ea, dovedesc asta day by day. Azi am fost la un moment de la care n-aş fi putut lipsi, în ciuda ploii. 1 decembrie este şi momentul de aducere aminte de persoanele infectate cu HIV. Am fost acolo cu copiii, am aprins o candelă, am ţinut un moment de reculegere. Am dat şi un interviu aici.Dacă iubeşti România, fă ceva. Donează 2 euro la 8822 (Orange şi Vodafone) pentru a ajuta tinerii din Cluburile IMPACT să facă o schimbare în comunitate. Pentru că nu e doar România lor, e şi România ta! La mulţi ani!

susţin!

of, tare mândră sunt! :-)

nu vă uitaţi la mine, faceţi ceva!

o carte faină, again

am început să citesc Deşertul tătarilor, de Dino Buzzati. Presimt că o să-mi placă; pare boring, dar se citeşte lin.

never let me go

We all complete. Maybe none of us really understand what we’ve lived through, or feel we’ve had enough time. (ultima replică a filmului, nu e în carte)

cu Kazuo Ishiguro am făcut cunostinta acum 14 ani cand am citit Ramasitele zilei. Eram intr-un moment confuz al vietii mele, ma refaceam dupa marea depresie a vietii mele intr-un orasel taranesc, unde eram invatatoare la clasa a III-a. Era toamna, stateam langa soba in casa unchilor mei si m-am apucat de citit Ishiguro, din simplul motiv ca era singura carte luata de acasa. Imi amintesc cum cartea m-a prins repede, iar povestea majordomului Stevens m-a ajutat sa ies din starea aceea tampita. Eram pe la mijlocul cartii cand am constientizat ce mult mi-a lipsit lectura, si ca unul dintre motivele pentru care stateam in starea aceea nenorocita era ca renuntasem, pe langa prieteni, si la citit. Anyway, lucrurile au redevenit optimiste, dar am ramas cum feelingul Ramasitelor zilei.

Sa nu ma parasesti (Never let me go mi se pare un titlu mai bun) mi-am luat-o cu 9 lei la oferta ziarului de Iasi, fara recomandare - doar pentru ca Ishiguro era autorul. Am inceput sa citesc cartea in avionul de la Talinn la Frankfurt si am continuat sa o citesc in fiecare moment liber. M-am asteptat sa-mi placa, dar nu m-am asteptat sa ma si impresioneze asa de tare. Povestea este confesiunea lui Kathy H. o ingrijitoare de 31 de ani care isi incepre relatarea cu Hailsham, aparent o casa de copii idilica, unde se dezvolta copii frumosi pentru lumea viitoare. Personajele principale sunt Tommy (un baietel ciudat, cu un temperament greu de controlat, tinta tuturor farselor), Ruth (fata populara, care infrumuseteaza totul in favoarea ei) si Kathy (un copil sensibil, care incearca sa tina in balanta prietenia pentru cei 2). Treptat aflam ca sunt multe in neregula cu Hailshamul, eu incepandu-i sa-i spun Hellsham. Nu se pomenesc deloc parintii sau familiile copiilor, paznicii sunt tacuti, copiii incurajati sa fie creativi (lucrarile lor cele mai speciale sunt luate periodic de Madame la Galerie, un loc cu o aura mitica, nimeni neputand garanta ca e real). In acelasi timp, copiii realizeaza ca sunt clone, oameni creati in ebrubeta cu singura menire de a dona organe oamenilor de afara si de a se ingriji unii pe altii in perioadele de recuperare dintre doua donatii. In adolescenta Tommy si Ruth devin prieteni in sens romantic, iar legatura speciala dintre Kathy si cei 2 se consolideaza, in ciuda rautatilor lui Ruth. La 17-18 ani cei trei sunt tranferati la Casute, un altfel de camin, unde nu au paznici (doar un batran morocanos care administreaza locul) si pot profita de scurta perioada de libertate pana la donatii. Apare din ce in ce mai tare ideea (mai ales printre veterani - elevii veniti cu un an inainte) ca elevii de la Hailsham sunt speciali, dar nu prea inteleg ei cum. Aici Kathy (ca de altfel toti elevii) descopera sexul si toate nelinistile legate de el. Momentul de cotitura e o excursie in Norfolk (coltul pierdut al Angliei, unde s-ar gasi, dupa un alt mit al celor de la Hailsham toate lucrurile pierdute). Acolo tineri o cauta pe posibila lui Ruth, dar sunt dezamagiti (posibilul/-a e o persoana care ar fi putut fi modelul dupa care au fost clonati). Dupa un moment de tensiune, Kathy si Tommy raman sa hoinareasca singuri prin oras, cautand o caseta cu un cantec indragit in copilarie de Kathy (Never let me go al lui Judy Bridgewater, cantec care da si titlul romanului). In timp ce asculta acest cantec in copilarie, Kathy a fost surprinsa dansand cu o papusa in brate de Madame, care a fugit plangand la vederea ei. Prietenia dintre cei 3 devine destul de fragila, Kathy cerand in scurt timp sa devina ingrijitoare. Asa o redescopera pe Ruth care se recupera greu dupa prima donatie, iar prin Ruth, il redescopera pe Tommy, aflat in recuperare dupa a doua donatie. Ruth, simtind probabil ca nu o mai duce mult, incearca sa-i apropie pe cei doi, realizand ca ea a fost motivul pentru care Kathy si Tommy nu au fost impreuna, desi e evident (chiar si printre randurile povestite de Kathy) ca se iubeau. Kathy devine ingrijitoarea lui Tommy si se hotarasc sa o caute pe Madame si sa-i ceara o amanare, o perioada de gratie pe care sa o petreaca impreuna pana la donatiile fatale. Un mit al copiilor-clone spunea ca acest lucru ar fi posibil pentu un cuplu, daca dovedeau ca se iubesc cu adevarat. Tinerii o gasesc pe Madame,dar si pe si pe Miss Emily, de la care odata cu spulberarea oricarei iluzii afla si piesele de puzzle lipsa ale vietii lor. Ei sunt intradevar consecinta unui experiment de dupa razboi - clonele erau solutia lumii pentru vindecarea tuturor bolilor. Mai afla ca Hailsham a fost un loc privilegiat - ca Madame si miss Emily au luptat pentru a-i creste in demnitate, dorind sa demonstreze lumii ca sunt copii cu suflete (asta era si rolul Galeriei - sa demonstreze lumii ca si clonele pot crea arta, deci au suflete). Se pare ca lumea a fost usor impresionata, dar egoismul salvarii propriei lor vieti a primat - iar clonele au continuat sa fie sacrificate prin donatii, pana se sfarseau in dureri groaznice in clinici de recuperare. Finalul a devenit previzibil pentru mine - dar si foarte trist. Tommy si Kathy se despart, iar destinul conform caruia au trait ca sa se sacrifice pentru oamenii adevarati se implineste. Tommy moare dupa a patra donatie, iar Kathy isi incheie cariera de ingrijitoare, urmand probabil a primi si instiintarea primei donatii. Nu intamplator, cartea se termina cu un drum spre Norfolk, locul unde se afla locurile pierdute (poate o metafora creata de Ishiguro pentru viitorul pierdut al celor doi, nu stiu!).

O carte trista, care se citeste repede, dar care te lasa sfarsit. M-a durut dragostea fara viitor al celor doi, dar si visul simplu al rautacioasei Ruth (care isi dorea sa munceasca intr-un birou). M-a durut naivitatea copiilor, lupta zadarnica a lui Madame si alui Miss Emily, dar si egoismul oamenilor adevarati. M-a impresionat melodia trista care da titlul cartii, scriitura lui Ishiguro si presimt ca si filmul o sa-mi faca acelasi lucru.

Never let me go... filmul. Emoţionant... chiar m-au umflat lacrimile la final. Povestea cărţii e cam trunchiată, dar filmul e plin de emoţie. În carte nu apar nicăieri bariere fizice, în film personajele au brăţări de identificare. Mai apare şi o siglă al Programului Naţional de Donare. Actorii şi-au făcut treaba bine (eu oricum, de la Atonement şi Pride and prejudice eram fan Keira Knightley), dar şi ceilalţi au făcut treaba bună, mai ales copiii. Filmul mi s-a părut şi mai trist pentru că pune imagini acolo unde imaginaţia mea refuza să treacă. Apare şi mai evident sacrificiul şi oroarea donaţiilor. Sper doar ca omenirea să nu ajungă niciodată să facă astfel de crime de dragul nemuririi. spun prostii, e târziu şi sunt îngrozitor de obosită, mă aşteaptă o săptămână grea. Noapte bună! să-l citiţi pe Ishiguro!

acasă

week-end-ul ăsta am fost acasă. m-am tot gândit la vorba aceea cum că acasă e locul unde sunt obligaţi să te primească chiar dacă nu te plac.

Am fost la pomenirea bunicii Maria. Sunt 7 ani de când s-a dus - ani în care aproape în fiecare zi mi-a fost dor de ea. nu am puterea să povestesc. mi-ajunge că citesc o carte tristă.

Angie, mi-e dor de tine. şi mai tare decât mi-e dor de tine mi-e dor să povestesc cu tine. în seara asta ţi-aş povesti o carte şi-un film trist. :-)

flori albe de Leeds. friday flower

friday flower de azi sunt flori albe de Leeds. plecam la Boto pentru week-end.

ce-am mai văzut

adică filme. În ultima vreme am văzut destul de multe filme (e drept, că mai mult pe fugă).

Midnight in Paris - în regia lui Woody Allen, cu Owen Wilson, care e un reveur, un scriitor cu imaginaţie bogată. În fiecare seară, pe străzile Parisului opreşte o maşină de epocă care îl duce în timp, în Parisul anilor 20, unde, how else, se îndrăgosteşte. Printre alţii, îi cunoaştem pe Dali, Picasso, Hemingway, Modigliani, F.Scott. Fitzgerald (cu tot cu Zelda). Un film frumos, cu Paris în ploaie, cu romantism şi nostalgie. Mi-a plăcut ideea cum că fiecare epocă are nostalgia altei epoci trecute (dacă pentru Gil anii '20 erau culmea fericirii, pentru personajele din anii '20 asta e reprezentat de La belle epoque).

Just like Heaven - am scris deja aici.

Friends with benefits - relaţie fără obligaţii, cu Justin Timberlake şi Mila Kunis (din ce în ce mai prezentă în filme în ultima vreme). Cred că l-am văzut la momentul potrivit pentru că mi-a plăcut; are replici amuzante, kriss kross (pe bune :-) şi flash mob. În plus Woody Harrelson aduce un plus de umor în rolul prietenului homosexual.

No Strings attached - tot un Friend with benefits, doar că fără fundul lui Justin Timberlake. E vorba tot de o relaţie fără obligaţii (dintre Ashton Kutcher şi Natalie Portman, care nu au avut chimia dintre Timberlake şi Kunis, părerea mea :-) dar evident, în final cei doi se îndrăgostesc.

Grown Ups - îl aveam în laptop, dar până la urmă l-am văzut pe hbo. Filmul e fun, o nostalgie pentru vremurile de altădată. Cinci adulţi se reunesc după vreo 20 de ani, cu familii, cu căţel şi purcel. Mi-a plăcut diferenţa dintre ei şi copii, şi cum copiii ajung să aprecieze prieteniile şi joaca în aer liber în locul jocurilor pe computer. e amuzant pentru duninică seara; mi-a plăcut ideea din sinopsis - că a îmbătrâni nu înseamnă că te şi maturizezi :-)

Something borrowed - nu mi-a plăcut. Rachel e fata bună care de când se ştie s-a sacrificat pentru blonda sa prietenă Darcy (de Kate Hudson mi-a plăcut în rolul ăsta). Până la urmă îi sacrifică şi iubirea vieţii ei, ironia fiind că ajunge să le aranjeze şi nunta celor doi. În final rămâne cu iubitul, chestie cam naşpa, mie nu mi-a plăcut deloc de tipul ăsta (e molâu şi nu ştie ce vrea). Cel mai mult mi-a plăcut de Ethan (jucat de John Krasinski) eternul prieten cel mai bun (realist, dar care rămâne cu buza umflată).

m-a prins o carte

e vorba de cartea asta. Mă prinde din ce în ce mai mult; deşi timpul e tare limitat. Aseară m-am visat citind din ea. Abia aştept să o termin şi să povestesc.

întâlnire la nivel înalt

am primit invitaţia când eram în Estonia. Am deschis mailul, am descărcat-o şi am rămas impresionată. Azi am onorat-o. A fost o recepţie la Hotel Traian, recepţie la care principalii invitaţi au fost doamna Director British Council Europe, domnul Director British Council România şi Excelenţa Sa, domnul Martin Harris, Ambasadorul Marii Britanii în România. Mi-am făcut probleme cu dress code-ul, dar m-am descurcat. Mi-a plăcut. Trecând peste mâncărurile fancy, oamenii au făcut totul. Nici nu ştiu când au trecut cele 2 ore. Directorul BC pe România e jovial şi simpatic, Directoarea BC pe Europa mi-a admirat broşa cu libelulă şi a fost interesată de îmbinarea între psihologie şi educaţia nonformală, ambasadorul (mi-e greu să spun Excelenţa Sa :-) a fost peste aşteptări. Vorbeşte limba română IMPECABIL şi e foarte comunicativ. A vrut să ştie ce părere am de implicarea tinerilor pe twitter şi facebook. I-am povestit de cum ne-am promovat noi proiectele în folosul comunităţii pe fb. Cu ocazia asta am aflat că e singurul ambasador cu blog. Mi-a plăcut. Un om cald, cu zâmbet sincer, care în cele 2 ore a avut grijă să vorbească pe îndelete cu toată lumea. Your Excellency, chapeau!

asist

asist neputiincioasă cum voi face parte dintr-o unitate conexă sitemului pe care servesc de la 14 ani, de când am intrat la Şcoala Normală. Sunt dezamăgită. Nu de sistem, de oameni. De oamenii care ne conduc şi care pretind că le pasă. de fapt suntem doar numere pentru ei; o grămadă de 67 mutată de colo-colo sub pretenţia că nu se schimbă nimic. dar se schimbă totul. Am trecut de la uimire la confuzie, de la confuzie la furie, de la furie la dezamăgire, de la dezamăgire la resemnare şi am revenit la furie. Azi am văzut două femei rele; una se pretinde responsabil de resurse umane, iar cealaltă mare şef empatic. Amândouă mint; sunt rele.

later edit: şi să n-aud că asta e doar în România, că nu e aşa. Oameni răi sunt peste tot.

opincuţe

am fost sâmbătă la o comisie metodică; m-am bucurat să-mi reîntâlnesc prieteni, să văd şi să învăţ din proiecte utile, dar cel mai mult mi-a luminat sufletul ansamblul folcloric de opincuţe :-)

oameni frumoşi

grupul minunat de la trainingul din Estonia: 10 ţări, vreo 70 de participanţi.

friday flower. varză de Tallinn :-)

friday flower de azi e un aranjament cam varză :-) de pe străzile Tallinnului.

şi Marea Baltică la Tallinn

şi un feriboat care venea din Finlanda (aflată la 80 de km de Estonia).

still Tallinn

Viru Gates - superbe - şi noaptea şi ziua!Piaţa PrimărieiGrasa Margareta (turnul :-) şi turnul Bisericii Olaf

back from Tallinn

gata, sunt acasă. Au fost zile minunate în Estonia, despre care am scris pe blog în fiecare seară; după-amiaza asta voi pune poze şi le postez. Acum trebuie să iau taurul de coarne (adică pe mine, că tot sunt în zodia taurului :-) şi să plec la job. Am de aplicat chestionare, de centralizat, apoi de mobilizat Impactul să scrie proiecte pentru noua campanie de fundraising şi încă vreo 2-3 chestii, care însă mai pot aştepta. Bună dimineaţa! Îmi doresc o săptămână bună! :-)

Tallinn by day

Zona Toompea, unde suntem noi e foarte frumoasă. Am văzut zidurile oraşului, catedrala ortodoxă şi Piaţa libertăţii. A fost frig, dar am fost la plimbare cu oameni simpatici :-)

telegrama din Tallinn

Tere - adica salutare! Sunt tare bine, imi place la nebunie experienta asta interculturala, iar Tallinnul e un oras foarte dragut. Programul e destul de incarcat, de aceea vestile au venit mai mult pe facebook. Am scris postarile, dar as vrea sa le public cu poze, si cum netul merge mai greu mai aman putin. Multumesc tuturor pentru gandurile frumoase! Promit sa revin repede!

Tallinn by night

Tallinnul noaptea e special. Cerul are nuaţe pe care nu le-am mai văzut în alte părţi.

dincolo de nori e tot apus de soare

apus de soare deasupra Tallinnului şi Mării Baltice. sunt frântă de oboseală, totul a fost foarte frumos, abia aştept să văd ce urmează.

nu pleci!

decât dacă mă dai pe mine jos de pe troller! :-)

agitaţie

chestionare, rapoarte, centralizări, mailuri restante, consiliere, formulare... şi printre ele bagaje. mâine seară plec la Tallinn în Estonia... la un exchange. Me happy, dar şi extrem de agitată... am făcut chiar şi un mic atac de panică (atât de mic, încât nu l-a observat nimeni în afară de mine şi Mau :-)

ştie el ceva

poza surpriză

mi-au trimis poza asta - surpriză! :-) Ar fi trebuit să fiu cu ei la prima întâlnire, dar din cauza răcelii m-am trezit la 12.00 cu o durere de cap extremă. Mi-e drag de ei... sunt peste 100 înscrişi şi 75 care au venit. Sper ca filmuleţul în care apar şi eu să-i fi convins că sunt totuşi un coordonator local serios! :-)

friday flower

friday flower de azi e minunatul aranjament de la nunta cititorilor. Am petrecut o seară minunată împreună, aşa, ca înainte de plecarea lor în America. Dragilor, abia aştept să ne revedem... ori la noi, ori la voi! :-)

suntem cu toţii peninsule

nici un bărbat şi nici o femeie nu sunt insule, ci suntem cu toţii peninsule, pe jumătate legaţi de continent, pe jumătate întorşi spre ocean - o jumătate legată de familie, cultură, tradiţie, ţară, popor, sex, limbă şi multe altele, şi cealaltă jumătate dorind să fie lăsată în pace să se uite la ocean. Cred că ar trebui să ni se îngăduie să rămânem peninsule. (p. 37)

Cartea asta a fost un impuls. Am luat-o la promoţia cu portocală de la Humanitas cu doar 7.5 lei, iar acasă nu m-am îndurat să o pun printre cărţi ci am băgat-o în rucsacul pentru Tg. Ocna, unde am citit în fiecarea seară câte un eseu. Cum să lecuieşti un fanatic e de fapt o colecţie de 3 eseuri şi un interviu cu Amos Oz, scriitorul israelian de la care tocmai am citit Să cunoşti o femeie.
Cum să lecuieşti un fanatic încearcă să răspundă exact la întrebarea cum poţi lecui, vindeca un fanatic de fanatism. Ok, l-ai prins, l-ai acuzat, dar cum scoţi fanatismul din om. Oz propune 3 metode: simţul umorului, empatia, şi capacitatea de a recunoaşte calitatea de peninsulă a fiecăruia dintre noi, chestie care ne poate apăra cel puţin parţial de gena fanatismului care zace în fiecare dintre noi (p. 38-39). Ce-am mai aflat: că fanaticul se crede un generos, că el de fapt luptă pentru mântuirea ta, că el vorbeşte mai mult decât ascultă; că fanatismul are mai multe forme, că fiecare dintre noi are un strop de fanatism în el (eu recunosc că dezvolt un pic de fanatism împotriva fumătorilor care fumează la masă :-). A! şi mi-a mai plăcut şi ideea lecuirii prin literatură. Multe de spus, dar şi mai multe de citit.

Al doilea eseu - Între dreptate şi dreptate, este despre conflictul politic dintre israelieni şi palestinieni. Nu e chiar eseul meu preferat din carte, dar mi-a plăcut ideea (ca-n bancurile cu evrei): şi tu ai dreptate, şi tu ai dreptate. Foarte diplomat Oz în eseul ăsta.

Plăceri secrete e al treilea eseu şi e despre scrisul lui Oz, despre nevoia de a povesti care se află în fiecare dintre noi. Mi-a plăcut cum a început să scrie, cum descrie naşterea fiecărei pagini sau doar a unui cuvânt, cum a cerut în kibbutz o zi liberă pentru scris, apoi două, iar când kibbutzul lui trăia de pe urma cărţilor lui, contabilul i-a propus să-i mai dea doi bătrâni care să-l ajute la scris, astfel încât să mai crească productivitatea :-)

Ordinul linguriţei e un interviu luat de Princeton University Press în octombrie 2005. Ideea o folosim şi noi la IMPACT prin povestirea steluţelor de mare. De data asta, e vorba de o linguriţă. Ca să-mi fie mai uşor o să postez fragmentul gata redactat de pe site-ul Humanitas:

„Cred că, atunci când asistaţi la o catastrofă – o explozie, să zicem –, există doar trei opţiuni principale. Prima: să o luaţi la goană cât vă ţin picioarele, iar cei care nu pot fugi n-au decât să ardă. A doua: să-i trimiteţi o scrisoare foarte indignată editorului ziarului dumnea-voastră, cerând ca vinovaţii să fie daţi afară din serviciu. Sau să organizaţi o manifestaţie. A treia: să aduceţi o găleată cu apă şi să o aruncaţi peste foc, şi dacă nu aveţi găleată să aduceţi un pahar, şi dacă nu aveţi pahar să aduceţi o linguriţă – tot omul are o linguriţă. Da, ştiu că o linguriţă e mică, iar focul e imens, dar suntem milioane de oameni, şi fiecare are o linguriţă. Ei bine, aş vrea să fondez Ordinul Linguriţei. Mi-ar plăcea ca aceia care îmi împărtăşesc atitudinea – nu fuga, nu scrisoarea, ci linguriţa – să poarte întotdeauna la rever o linguriţă, ca să ştim că suntem în aceeaşi mişcare, în aceeaşi frăţie, în acelaşi ordin, Ordinul Linguriţei. Aceasta este filozofia mea, într-un cuvânt – sau într-o linguriţă, cu voia dumneavoastră.“

O carte frumoasă, la care o să revin şi pe care o recomand cu drag.

love actually

super film, o să-mi fac timp să scriu despre el. Deocamdată doar atât: am descoperit cadoul perfect de Crăciun - o să le dau tuturor oamenilor dragi mie filmul ăsta :-)

halloween mood

rătăcită printre rapoarte si chestionare si muzica de Halloween care mă incită la rele :-)

wedd

iar week-end- iar nuntă. de data asta o frumoasă cununie religioasă la 2 prieteni vechi, cu o poveste interesantă. Mireasa a avut cea mai frumoasă rochie în stil shakeaspearian văzută vreodată. Casă de piatră!

memoria clădirii. targu de la Ocnă

friday (flower) in Targu Ocna

azi friday flower e un intreg balcon cu muscate de la pensiunea unde e trainingul. cat despre training - e o curricula excelenta, dar prezentarea e statica si de multe ori boring. Mi-e dor de Mau, de Kate si de casa (nu neaparat in ordinea asta :-)