37

37. azi. 37 de ani, milioane de experiențe. 

Profesional vorbind, am în spate un liceu fantastic, două facultăți utile - una făcută de plăcere, una mai de nevoie și pe grabă, un master făcut de drag, zeci de traininguri și formări - unele faine-faine de tot, altele plictisitoare și mâncătoare de timp și resurse inutile. Am lucrat ca învățătoare pentru 17 copii minunați, ca educatoare pentru 40 de copii jucăuși, ca profesor pentru câteva sute (deja cred că mii) de elevi talentați, cuminți sau mai puțin cuminți. Am trainuit zeci (cred că deja sute, poate chiar și o mie) de oameni extraordinari, de la fiecare am învățat câte ceva. Am lucrat cu zeci (poate deja sute) de părinți pe educație parentală - fiecare dintre ei a lăsat și o urmă în mine. Am mentorat zeci (poate deja sute) de studenți. Am avut în paralel și cinci joburi. Acum am doar două... în curând trei... din când în când patru. Am învățat permanent și continui să învăț. 

Personal vorbind, am lângă mine cel mai minunat bărbat care există pe planeta asta, am cel mai zâmbăreț și iubăreț copil din lume, am parte de o mamă minunată care e lângă noi de doi ani și nu știu cum o să-i mulțumesc pentru asta. Am parte de un tată din ce în ce mai suportiv, de rude puține, dar de toată isprava. Am două finuțe (una mare-mare, de 27 de ani, una de un an și 3 luni) și un fin de aproape 3 ani... pe toți trei îi iubesc de nu mai pot.

Social vorbind, am avut parte de prieteni extraordinari, unii îmi sunt mai aproape, alții mai departe... pe toți cei buni îi simt însă în sufletul meu. Ăsta e poate cel mai mare regret în ultimii ani... că nu mai am prietenii aproape, să-i strâng în brațe atunci când simt că nu mai pot. Am regrete și cuvinte nerostite pentru prietenii pierduți, am cuvinte care stau ascunse în drafturi de mail pentru prietenii buni din depărtări. Am prieteni cu care nu vorbesc un an, dar când îi sun, îmi vorbesc de parcă ne-am văzut zilnic.

Am în spate zeci de călătorii, am avut parte de oameni frumoși în călătoriile astea, toți m-au îmbogățit cu ceva. Am văzut locuri la care unii doar visează, am dormit o noapte întreagă pe Champ de Mars, în fața Turnului Eiffel la Paris, am râs și m-am veselit un Revelion în stradă, în fața Bundestag-ului la Berlin, am plâns de fericire în fața lui Michelangelo la Florența, am sărbătorit Ziua Franței pe Champs Elysee, am vizitat zeci de locuri fascinante din Franța, Germania, Italia, Ungaria, am făcut baie în Oceanul Atlantic (era să mor înecată acolo, dar am supraviețuit :-), mi-am bălăcit picioarele în Dunăre în trei capitale diferite - la Viena, la Budapesta și la Bratislava, am văzut Marea Baltică și Estonia, am văzut Araratul din Armenia, m-a plouat de câteva ori în Anglia (cea mai frumoasă ploaie ever). Multe am făcut prin Europa, multe am vizitat și de multe m-am bucurat în România.

Am citit sute (poate chiar o mie) de cărți, multe le-am uitat, dar multe m-au marcat pe vecie. Încă iubesc cărțile și cititul, încă am mare foame de ele. Am făcut milioane de planuri, am avut milioane de visuri. Am scris sute de cărți în mintea mea și am vizitat lumea întreagă în imaginația mea. 

Pe lângă toate experiențele de mai sus, am avut parte de două experiențe care m-au uimit și mi-au întrecut așteptările în sens pozitiv: sarcina și nașterea. Matei este sufletul meu, este partea cea mai puternică și mai vulnerabilă din mine; cu el am experimentat cele mai mari bucurii și cele mai groaznice dureri - ambele tipuri de trăiri m-au crescut, pentru toate sunt recunoscătoare. 

Acum, în următorii 37 de ani, profesional văd în față multe traininguri, văd un doctorat (de ce nu?!?), văd joburi mici, dar utile. Am nevoie de partea asta profesională, am nevoie să mă dezvolt în afara zonei de confort. Pe plan personal, mă văd îmbătrânind frumos cu soțul meu, da, cel mai minunat bărbat de pe planeta asta, mă văd mamă de încă un copil (mi-ar mai plăcea încă doi, dar na - 37!), mă văd mai înțeleaptă în relația cu ai mei. Mă văd călătorind mai mult și mai departe. Îmi doresc să-mi văd mai des prietenii vechi, dar îmi doresc și prieteni noi.  Mă văd citind mai mult... din ce în ce mai mult și electronic (cartea tipărită e tot dragostea mea, dar de vreun an simt că aș putea să cochetez și cu electronicele :-) Îmi doresc un kindle sau orice alt e-reader simpatic. Mă văd publicând cel puțin trei cărți de specialitate, toate creionate destul de bine în drafturi. Îmi doresc să mă mobilizez și să scriu o carte pentru copii - Aventurile motanului Forel Motansky, zis Mau. Îmi doresc să am puterea să iubesc un alt pisoi cu dragostea pe care mi-a lăsat-o moștenire Mau, cel mai iubit motan care a trăit în lumea asta. Îmi doresc să fie pace (știu, sună aiurea, dar mi-e tare frică de război). Îmi doresc să avem în continuare puterea și abilitatea să facem bani, suficienți și pentru a avea cu ce cumpăra cărți și cu ce să ne plătim călătoriile. Mai mult decât orice, îmi doresc să petrec timp cu copilul meu, să am puterea să-i provoc amintiri frumoase.Îmi doresc să fim sănătoși, să ne fie bine. Nu-mi mai doresc extraordinarul, îmi doresc ca lucrurile să decurgă firesc, dar bine.

Îmi doresc mulți ani fericiți și sănătoși - mi se pare mai important ca oricând să-mi fie bine - Matei are nevoie mult timp de-acum încolo de noi.

abia aștept!

nu am avut vacanță anul ăsta - am avut însă parte de cea mai grozavă experiență - am născut un copil! Pentru că nu am avut vacanță, am primit cu mare bucurie surpriza soțului meu - bilete la concertul lui Alifantis! Abia aștept! Am crescut cu muzica lui, am plâns, am râs, m-am refăcut emoțional de multe ori ascultându-i cântecele! Mai mult, mi-am crescut copilul în burtă ascultând cântecele lui! Abia aștept! :-)

to hallloween or not.

azi e hallweenul. Ca în fiecare an, în jur sunt dovleci portocalii, sculptaţi sau nu, costume de vrăjitoare (cu pălării super faine, îmi plac pălăriile înalte de vrăjitoare :-), schelete, fantome şi tot felul de monstruleţi. Nu sunt un fan al acestei sărbători, dar nu sunt nici în tabăra care o pune la zid. Nu sunt de acord cu extremele şi cred că putem profita de sărbătoarea asta ca să îi învăţăm ceva pe copiii noştri. Eu azi am discutat toată ziua despre emoţii, despre frica ca emoţie... despre cum o recunoaştem, cum se manifestă şi cum o putem controla. Am avut surpriza să văd copii miraţi când au aflat că e ok să le fie frică, că nu sunt singuri şi că îşi pot depăşi frica. Aşadar, am profitat de entuziasmul halloweeninc ;-) al copiilor şi am transformat asta într-o experienţă de învăţare. Nu m-am costumat, nu am încurajat asta (deşi acum câţiva ani am organizat cu copiii de la HappyA un astfel de carnaval şi a fost super distractiv şi educativ). De ieri citesc tot felul de avertismente referitoare la halloween... cu multe din lucrurile spuse sunt de acord, dar nu cu totul. Am citit despre un apel la tradiţiile româneşti... şi ce mi s-a părut amuzant a fost cum copiii din România şi-ar dori să se îmbrace în personajele din basmele româneşti. Nu pot să nu mă gândesc cât de pline de cruzime sunt legendele şi basmele româneşti (de altfel, legendele din toată lumea au aceste elemente de fantastic şi cruzime). De curiozitate am citit pe wiki despre câteva personaje din astea din basmele româneşti... şi m-am amuzat şi îngrozit în acelaşi timp citind aici... cât de oribilă şi rea e Samca, că vârcolacii provin din fiinţe născute cu anomalii (oare cum se simte un copil cu dizabilităţi citind asta?!?!), ce ciudat de asemănători sunt pricolicii  româneşti cu personajele halloweenului şi aş mai putea continua. În comparaţie cu personajele negative, cele pozitive sunt puţine şi neconvingătoare pentru copilul de azi (mai ales în opoziţie cu spiderman, batman şi alţii ca ei). Cred că e bine să păstrăm măsura când judecăm şi să ne gândim că atunci când luăm ceva copiilor, trebuie să şi punem ceva în loc! Seara frumoasă! :-)

avem!

avem postări, avem poze, avem ce povesti! Timp nu prea avem! Avem de postat despre cum creşte Matei, despre angoasele mele de mamă, despre tăiatul moţului lui Adrian, despre prima excursie în judeţ şi 2 în afara judeţului, despre cât de haotic citesc, despre civismul care mă bântuie, despre Roşia Montană, despre cum am început jobul cu un copil de 4 luni acasă, despre naştere şi creşterea unui bebeluş, despre ploaia frumoasă de toamnă şi despre multe alte chestii! răbdare, aşadar! postările sunt scrise, trebuie niţel cizelate şi mai trebuie să le pun poze! răbdare!

să înceapă agitaţia

încep pregătirile pentru botez. În timp ce îi aranjam camera am găsit şi tema botezului: Micul prinţ. Zilele astea hoinărim pe net după idei... de decoraţiuni, de invitaţii, de mărturii etc. Sper să ne iasă ceva inedit, cel puţin la fel de fain ca la nunta noastră, unde tot noi ne-am ocupat de tot şi majoritatea chestiilor (de la invitaţii la mărturii) au fost handmade. Timp să avem, că de creativitate nu ducem lipsă. 

confirmare

da, aşa e! Ştiu că am tot făcut aluzii şi unii v-aţi dat seama, dar acum confirmăm! În burta mea se află un băieţel. În ultimele luni am traversat una dintre cele mai frumoase perioade din viaţa mea... cum am vrut să fie o experienţă personală am păstrat amănuntele pentru noi... am ţinut însă un jurnal de sarcină, cu toate transformările şi trăile. Cum am avut parte de o sarcină foarte, foarte uşoară, fără dureri, doar cu uşoare disconforturi, am putut să-mi desfăşor ritmul normal de treabă - şi acum lucrez, nu cred că intru deloc în prenatal, o să intru direct în postnatal. Sperăm să fie bine în continuare! Avem nevoie de gândurile voastre bune! :-)

eu şi cărţile mele

azi e Ziua cărţii... nu ştiu dacă mondială, internaţională şi nici nu mă interesează. Important e că azi se sărbătoresc cărţile, iar eu cărţilor le sunt recunoscătoare. Nu neg importanţa educaţiei, a şcolii, a prietenilor din viaţa mea, dar, pentru mine, cărţile sunt vitale pentru o viaţă de calitate... sau, dacă mă gândesc mai bine, pur şi simplu pentru o viaţă. Am început să citesc prin clasa a III-a... nu din obligaţie, nici din precocitate, ci din plictiseală. Am fost copil singur la părinţi şi singură acasă pe perioade lungi. Îmi amintesc şi ziua când am deschis prima carte din iniţiativa mea... era o zi urâtă, nu era nici un copil afară, îmi făcusem din lecţii şi mă plictiseam. M-am uitat la etajera cu cărţile mele şi am luat o carte cu o povestire. Nu mai ştiu exact titlul, deşi sunt sigură că în bilioteca de la ai mei, mai am încă acea carte. Îmi amintesc senzaţia... cum m-a prins povestea, cum am citit cartea până la capăt, cum după ce am terminat-o am mai luat una. Şi gata! Virusul era deja inoculat! În gimnaziu am citit mult, dar nu destul de mult - din păcate nu aveam pe cineva care să-mi îndrume lecturile. Vara citeam mult cu Laura la bunici, dar în principiu erau lecturile obligatorii de la şcoală. În liceu am citit haotic. Ştiu că tata mergea mult în deplasări şi când mă întreba ce să-mi aducă, eu ceream o carte. Am şi acum cărţile cumpărate de el prin perioada aia - nu sunt multe, dar ele există. În gimnaziu am citit mult cu Monique... ţin minte ce invidioasă eram pe biblioteca ei cu cărţi de Dumas. Prin clasa a IX-a mă prinseseră lecturile chick-lit... atunci îmi păreau mari poveşti de dragoste :-)) Am dat o groază de bani pe cărţile alea... again... nu era cine să mă ghideze puţin. Prin clasa a X-a, am dat de gustul lecturii adevărate; iar mă prinsese virusul. Ştiu că am furat idei de lectură la la Laura Ad. (care citea muuult pe vremea asta, de altfel şi acum citeşte), comentam cărţi cu Angie, dar un rol semnificativ l-a avut Iulia, o colegă de liceu care avea mama bibliotecară la Biblioteca Judeţeană. Iulia îmi aducea cărţi de la bibliotecă şi mă soma să le citesc ca să le comentăm apoi îmnpreună. Aşa am dat de gustul literaturii americane şi de Dostoievski. Între timp, îmi cumpăram cărţi cu patimă; mai ales beletristică. Nopţi întregi de vară le-am citit, nu le-am dormit. Adormeam pe la 5 dimineaţa de oboseală, iar pe la 10 mă trezeam, îmi puneam ochelarii şi scoteam cartea de sub pernă. Când venea mama cu cafeaua, mă găsea citind. În facultate, boala s-a cronicizat. Citeam şi în anul universitar, dar mai ales în vacanţele de acasă. tata deja avea un tic verbal când mă vedea: Iar citeşti - mai lasă şi tu cartea, mai du-te la plimbare. Între timp şi biblioteca personală a crescut considerabil. Nu mai voiam doar lecturile mele, ci şi cărţile mele. Cei mai mulţi bani până acum i-am investit în cărţi. Dacă vrei să ai scandal cu mine, leagă-te de cărţile mele. Şi după facultate, indiferent de numărul de joburi am continuat să citesc. Şi acum citesc; nu foarte, foarte mult, dar, comparativ cu colegii de generaţie, eu zic că citesc mult. Citesc cu patimă, cu nevoie. Zilele în care nu citesc mă simt iritată şi nervoasă. Am nevoie viscerală de lectură. Ştiu că e important pentru mine să citesc şi cumva, îmi fac timp zilnic pentru asta - renunţ poate la altele, dar asta nu e semnificativ. Am adevărate tabieturi... de la 14 ani toate cărţile mi le-am înregistrat în registre, acum am peste 2500. Tot de la 14 ani am ştampilă specială pentru cărţi... comandată de mama - a văzut că e important pentru mine, m-a întrebat dacă vreau şi într-o zi a venit cu ştampila acasă - a fost una dintre cele mai frumoase zile. Înnebuneam de drag să-mi văd numele pe cărţi. Pe toate cărţile cumpărate scriu data şi locul. Am o colecţie destul de impresionantă de semne de carte. Când citesc am alte tabieturi... fiecare carte primeşte un post-it lipit pe ultima pagină - acolo notez paginile unde am găsit citate şi vorbe înţelepte. Aceste vorbe înţelepte le transcriu apoi într-un alt registru. Pierd uneori ore recitind citate şi îmi aduc aminte de atmosfera cărţii. De ceva timp, am pe blog raftul cu lecturi recente, acum e o pagină de blog. Acolo las recenzii subiective despre fiecare carte (cu excepţia cărţilor legate de profesie - pe alea le citesc altfel). Citesc haotic... una dintre reguli e să diversific... am citit un autor american, continui cu un japonez, sau dacă nu diferă naţionalitatea, diversific poveştile. Citesc orice... romane, dar şi nuvele, povestiri, uneori (rar, ce-i drept) şi poezie. Îmi plac autorii englezi şi mai nou prozatorii români contemporani. Citesc în română... prin liceu am citit în franceză şi uneori citesc în engleză... dar, recunosc, prefer confortul limbii materne. Cred că am învăţat să recunosc o traducere proastă de una de calitate. Sunt fan al traducerilor Antoanetei Ralian (mă gândesc să mă apuc de citit Iris Murdoch). Îmi place să simt cartea - să îi alint coperţile, să o miros, să o simt. Ştiu că pare creepy, dar mie îmi place să simt cartea. Dacă e o lectură faină, după ce-o termin, mai rămân cu ea în mâini, nu-mi vine să-i dau drumul. Ce să mai, am o relaţie cu cărţile pe care le citesc. Şi uneori, am o relaţie cu ele mult timp după ce le-am terminat de citit. Am cărţi de suflet, cărţi-pansament, cărţi care m-au vindecat. Poate o să scriu odată şi despre ele.

Of, ce m-am lungit cu postarea asta... dar când vorvbesc despre cărţi mă opresc greu :-) termin cu gândul la citatul lui Borges - eu îmi imaginez raiul ca o bibliotecă.

ce am eu nevoie azi!

exact de atmosfera asta am nevoie! şi de un cocktail! 

la ultimul grad

gata! a trecut! a fost foarte bine... multă muncă, agitaţie, dar gata! mă bucur că am reuşit să termin cu etapa asta a inspecţiilor de fiecare an, de-acum mă pot focaliza şi pe alt progres profesional. Sunt extrem de impresionată de copiii mei... au fost incredibil de empatici şi au făcut o activitate extraordinară... prin implicarea lor m-au pus pe mine în valoare într-un mod extrem de matur pentru cei 11 ani ai lor! Prezentarea a fost rapidă, nici nu ştiu când a trecut. M-am bucurat de prezenţa colegilor mei şi să am reîntâlnit oameni extraordinari! Şi pentru că azi e vineri şi e friday flower las o poză cu Mau inspectând florile primite de la colegi :-) Week-end plăcut! 

my moods

ca întotdeauna când pregătesc un proiect important întâi mă apucă angoasa... genul de stare n-am chef de nimic, mai bine fac mâine, sau mai bine în week-end, sau poate luni!, apoi urmează panica... trebuie să fac, să termin odată, ce naiba, nu e sfârşitul lumii, e doar un proiect / un training / o inspecţie sau whatever, urmează munca... heirupism, creativitate, idei.... şi apoi entuziasmul... ce fain iese, ce deşteaptă sunt, o să-i dau gata pe toţi... şi apoi, aproape inevitabil, din nou - angoase... băi, da e cam boring ce fac, cred că puteam mai bine, ce nasol, iar n-am chef de nimic... şi apare starea de încrâncenare, pe sistemul Don't complain, just work harder!!!, şi se reinstaurează munca... hai să termin ce fac, lasă că e bine, muncă până la epuizare... şi apoi ziua Z, - motivaţie... e bine, sunt ok, fac tot ce pot şi-o să fie foarte bine!... şi de regulă e bine... fără panică, fără momente de criză, cu luciditate şi perseverenţă... şi deşi s-ar crede că procesul e încheiat, nu e gata!... urmează defularea... de regulă cad de oboseală vreo 2 zile, plâng cu lacrimi de corcodil vreo 10 minute, mă simt cu mintea golită... şi în doouă zile... gata! adică sunt gata să iau procesul de la capăt cu alt proiect/training/whatever...

acum sunt în starea 5, din nou angoase... dar presimt încrâncenarea, e pe drum!

enlightenment

de ieri am început un curs de formare postuniversitar. Prima zi a început bine, dar a continuat prost. Formatoarea e un excelent terapeut (așa mi-a lăsat impresia), dar un slab trainer. A inițiat un joc de rol pe care l-a întrerupt de vreo 10 ori... când noi am insistat să lase oameniii să presteze ne-a spus că nu are timp să facă jocul de rol și apoi să corecteze greșelile...  e mai bine să le facă pe loc. Ok! Problema e că jocul de rol a fost un eșec... deci timpul economisit a fost de pomană. La finalul zilei ne-a întrebat ce vrem să ne povestească a doua zi. Whaaatttt???? Doamna formator (lector universitar), care va să zică nu aveți o structură? Adică, ați venit în fața a 80 de specialiști și improvizați de dimineață?!?! (chestie pe care de altfel o și bănuiam!) În acest moment o colegă i-a cerut să se prezinte (nu a făcut-o la început, am intuit noi pe parcurs în ce calitate a venit) și mai ales, să ne spună domeniile ei de expertiză. Ne-a răspuns că nu consideră că e necesar (wtf?!?). Biiiineee... am început cu propuneri... pe care le-a tot desființat. În final, a rămas ca-n plop, și plopu-n aer! Azi dimineață m-am dus la curs cu subiecte de rezervă, în cazul în care e la fel de enervant ca sâmbătă și trebuie să-mi ocup mintea. N-a fost nevoie. Doamna a venit cu structură... avea niște idei stabilite, coerență, umor (chestie care i-a lipsit rău în prima zi) și a fost chiar foarte fain. Mai mult, am aprofundat o teorie (pe care probabil o mai citisem, dar nu o aplicam), super revelatoare pentru job și pentru viața mea personală. O teorie simplă (asta!), dar care mi-a explicat multe din comportamentul celor din jurul meu în ultima vreme. Ce-am învățat azi? Că e bine să dai feed back fomatorului... că uite, așa are șansa ca a doua zi să te impresioneze... că m-am săturat să fiu salvată cu forța... că o să încerc să nu fur oamenilor din jur propria experimentare... și ar mai fi câteva idei, dar le voi mai rumega pe parcurs.

anturaju

Nu ştiu dacă aţi aflat sau nu, dar anturajul este vinovat pentru orice. Dacă al tău copil a ajuns adult de 35 de ani şi stă acasă tocând banii lui mama şi lui tata, de vină e anturajul. Dacă adolescentul de 14 ani nu învaţă nimic şi stă numai călare pe internet de vină e anturajul. Dacă eşti un ratat profesional, cine e de vină? exact... anturajul! Tot anturajul e ăla de strică neveste cuminţi sau bărbaţii fideli. Ei bine, eu m-am cam săturat să aud asta. De vreo două săptămâni lucrez cu părinţi care nu îşi asumă nici o responsabilitate (vedeţi ce frumos am evitat cuvântul vină) pentru situaţia copiilor lor; nuuuu... acasă nu au văzut aşa ceva... nuuuu.... anturajul le-a stricat copiii. Am tot înghiţit găluşca asta, am consiliat, am făcut recomandări până când nu am mai putut şi le-am turnat părinţilor în faţă: dragii mei, dacă voi aţi fi pus o temelie solidă educaţiei copilului, nici un anturaj din lumea asta (oricât de multe gadgeturi ar avea el) nu v-ar fi corupt copilul. Mă aşteptam la reproşuri, dar culmea, nici măcar nu m-au contrazis. Am văzut pe faţa lor conştientizarea! Şi speranţa că de azi înainte anturajul nu va mai fi vinovat de comportamentul copilului lor. Mai am speranţa că vor înţelege de ce e important să ne ajutăm copilul să-şi asume consecinţelor propriului comportament. Şi de ce e important să lăsăm copilul să facă alegeri, să se mai dea şi singur cu capul de pragul de sus, ca să-l vadă şi pe cel de jos. Şi mai sper să conştientizeze că decât să pregătească drumul pentru copilul lor, e mai înţelept să pregătească copilul pentru drum.

cum mi-am petrecut sfârşitul lumii

dimineaţa a început cu raportări (mă tot întrebam pe la ce oră e sfârşitul lumii, măcar să scap de corvoada rapoartelor). Când m-am plictisit de muncă, m-am apucat de instalat Crăciunul în casă. Am ornat geamurile, am scos cutiile cu Christmasul şi am agăţat ici colo câte ceva. Cătă a adus bradul din boxă şi l-a duşat. Mau ni s-a învârtit printre picioare trăgând de ornamente şi mâţâindu-se când nu-i dădeam voie. Seara, pe o ninsoare frumoasă ne-am dus la Primărie la concert de colinde. Văzusem cu o zi înainte pe uşa de la bloc un afiş cum că ar cânta Cantores amicitiae şi că mai e şi gratis. Obişnuiesc să-i caut în fiecare an, încă din liceu mă duc la concertele lor - cele mai frumoase colinde şi cântece internaţionale de Crăciun doar ei le cântă (am mai scris şi aici). Am plecat sceptici - concert gratis, Palatul Roznovanu (clădirea superbă a Primăriei Iaşi)... hmmm... ceva nu era ok. Ne-am luat amândoi cărţile în traistă şi am plecat cu o oră înainte - să prindem locuri şi să vedem care-i treaba. Când am ajuns, doi tineri ne-au dat pliant şi ne-au îndemnat să intrăm. Palatul e ornat suuuuuperb. Ne-am luat un loc, am pupat cunoscuţii şi am ieşit pe hol unde era un cor de alămuri.

Am fost serviţi cu ceai cald, buuun. Nu-mi venea să cred - eram înăuntru, aveam locuri, ascultam muzică frumoasă, lumea în jur era distinsă, personalul numai zâmbet - ba mai şi savuram un ceai cald. A început concertul din sală - mai întâi un cor de copii de la Liceul de Artă - extraordinar!
Voci clare, frumoase, profesioniste.
Recunosc că de vreo 2-3 ori mi-au dat lacrimile, aşa de frumos cântau. După juniori, a intrat Ză Corul. Şi a început feeria. Nu am cuvinte să descriu emoţiile trăite. Ca în fiecare an, Cantoresul transmite minuni. E extraordinar că dirijorul face treaba asta de 38 de ani (de vreo 14-15 mă duc eu la concertele lor). Speechless! Colindele româneşti suave şi pline de emoţie, cele internaţionale vesele şi amuzante. Au fost aplaudaţi în picioare până la ieşirea din sală a ultimului corist.
La final, pe hol am fost invitaţi la turtă dulce, covrigi, bomboane şi ceai. Şi am primit cadou o cărticică de colinde. Am plecat plutind - am ascultat Cantoresul - poate să vină Crăciunul! Afară am dat de un ger groaznic, încât am venit direct acasă. Ne-am oprit totuşi pentru 2-3 poze pe Ştefan cel Mare şi am intrat să vedem scena naşterii de la Catedrala Catolică.
Seara ne-am uitat la Skyfall, ultimul film cu James Bond. Cam aşa mi-am petrecut sfârşitul lumii :-) Deja e mâine în Australia, deci am scăpat cu bine. Să vedem cum ne petrecem şi sfârşitul de an :-) 

P.S. Mulţumesc Primăria Iaşi pentru concertul minunat - pentru primire şi pentru o seară pe care nu o voi uita niciodată. Mâine seară este iar concert la Primărie - alt concert. Cantoresul va cânta în aula BCU. Dacă vreţi să-i ascultaţi aveţi aici, aici şi aici câteva colinde.

azi artcraftuim

Am parte de niste colegi foarte faini de comisie metodică; în fiecare an de Crăciun obişnuim să facem schimb de cadouri. Anul acesta a crescut provocarea: cadoul să fie făcut de mâna noastră. Cum eu nu fac nici prăjituri şi nici sarmale, am zis să fac ce ştiu eu mai bine cu mâinile mele: decoraţiuni. Am încercat să fac chestii cât mai variate: fulgi-dantelării pentru fereastră, origami, decoraţiuni din mărgele termoadezive, decupaje. Sper să fac o surpriză frumoasă. Iată şi dovada muncii creatoare :-)

ieri

a fost minunat. Peste aşteptările mele, a fost foarte bine.
Piesa de teatru a fost jucată excelent, emoţionant şi frumos.

Concertul de colinde al copiilor de la Operă a fost minunat.

 Tombola a decurs foarte bine, copiii au fost mulţumiţi.

 a trecut. şi campania asta. A fost bine. bine că s-a terminat. :-) 

cadouri

am împachetat toată seara cadouri surpriză pentru tombola de mâine. Mâine avem la Ateneul Tatarasi mare spectacol, mare. Susţinem Campania România de IMPACT şi încercăm să ajutăm copiii din cluburi să continue treaba bună pe care o fac.

părinți și copii. versiunea rusească

Un singur exemplar din speța umană e suficient ca să putem judeca despre toți ceilalți. Oamenii sunt ca arborii în pădure; nici un botanist nu se va apuca să studieze fiecare copac în parte. (p. 108)

Cartea asta am cumpărtat-o în 2006 la un târg de carte. Prin liceu citisem Un cuib de nobili și știu că mi-a plăcut (deși nu-mi mai amintesc nimic din personaje). Mi-a plăcut titlul, aveam o impresie bună despre Turgheniev și în plus, mie îmi plac rușii (scriitorii ruși, care va să zică :-) Cartea e rusească... are stilul rusesc, personajele cu 2 nume, politețea specifică, ce să mai, carte perfectă pentru o săptămână obositoare; eu chiar am simțit că mă scoate din cotidian și m-am relaxat teribil citind-o. Personajele principale sunt, evident, cele două generații - părinții și copiii.  Doi tineri, Arkadi și Bazaroz, declarați nihiliști, proaspăt licențiați ajung la casa celui dintâi. Aici cunoaștem pe tatăl lui Arkadi, Nikolai Petrovici, văduv, dar cu ibovnică tânără și frumoasă - Fenecika (proaspătă mamă a unui bebeluș), pe Pavel Petrovici, unchiul lui, un nobil cu deprinderi englezești. Între Pavel, gentlemanul englez și nihilistul Bazarov se iscă conflicte, legate de convingerile politice și filosofice. Tinerii pleacă la oraș, unde întâlnesc o tânără văduvă bogată, Odințova și pe Katea, sora acesteia. Deși inițial ambii tinerii se îndrăgostesc de Odințova, Arkadi se descoperă mai atras de sora acesteia, de Katea. Mai cunoaștem și pe părinții lui Bazarov, doi oameni intimidați de fiul lor, dar profund îndrăgostiți de el. Sărind un pic peste acțiune, descoperim că unchiul gentlemen Pavel este îndrăgostit și el de Fenecika, iar când îl surprinde pe Bazarov sărutând-o pe acesta, se înfurie și îl provoacă la un duel absolut penibil. Lucrurile se mai liniștesc, Arkadi se căsătorește cu Katea, ta-su cu Fenecika, unchiul se stabilește la Dresda, iar Bazarov moare de tifos. Nihilistul și-o ia cel mai urât așadar. Nu știu dacă conflictul între generații a fost în mintea lui Turgheniev, dar povestea e aceeași... tinerii se cred mai deștepți ca părinții lor, pe care-i consideră plictisitori și demodați. În final, cei penibili se dovedesc tot ei. Cam asta e! o carte scrisă rusește, frumos, numai bună de citit toamna, sub plapumă, sau vara, cu un pahar de ceai rece alături. :-)

p.s. poza e de pe net.

avem banchet!

copiii ăstia imi sunt atat de dragi incat nu stiu cum voi fi din toamna fara ei. I-am avut sub privire 4 ani. Am atat de multe amintiri cu ei incat nici nu stiu cum o sa incep la cursul festiv. Imi sunt dragi. foarte dragi. Azi avem banchetul... mare party pana dimineata. o sa revin cu poze.

later edit: o poză cu tortul și una cu veselia generală. nu știu cine e diriga copiilor, dar împărtășea entuziasmul din jur :-))

full day

training la Roman, apoi mâncare delicioasă şi petrecere cu prieteni dragi. Totul asezonat cu Sacher torte, minunea de cofetărie vieneză, găsită acum şi la Iaşi.

vineri 4 mai. 34

deci, da! e vineri (ziua mea preferată din toată săptămâna) şi e 4 mai, deci e ziua mea! Voi sărbători muncind - am de evaluat candidaţi la un examen important, apoi trec pe la copiii mei, iar de la prânz voi presta ca trainer la Roman. bizi day, aşadar, ziua asta care intră în amintiri cu numărul de 34 - număr norocos, sper eu! :-) friday flower de azi e pentru mine - lalele roşii primite de la iubitul meu săptămâna trecută. :-)later edit. Dragă facebook, mulţumesc că de ziua mea ai făcut să se gândească la mine atâţia oameni minunaţi! Am rămas interzisă când am văzut acolo 72 de mesaje de la oameni din toată lumea. speechless!