Seara am fost la inaugurarea Palas, recunosc că îmi place... las deocamdată o poză cu spatele Palatului culturii... o să revin.
pentru că-mi doresc bujori, iar el (prinţul consort) spune da, da şi nu-mi aduce. Bujorii ăştia sunt de vreo 3 ani, tare mult îmi plac. Sunt friday flower de azi şi cum îmi place să dedic floarea de vineri - o dedic azi FNO-ului - că tot am depus în grabă azi şi declaraţia 2% pentru ei - pentru că merită! week-end frumos vă doresc! 
copiii mei în prag de admitere (poza e pentru un concurs photo-voice de orientare şcolară şi profesională). of, o să-mi fie tare dor de ei. 
Apoi am mers la Muzeul P. Poni şi R. Cernătescu (doi chimişti români celebri, pentru cine nu ştie). Şi acolo mi-a plăcut, doar că am stat la o coadă maaare şi apoi am prins şi o piesă de teatru care mai tare ne-a încurcat decât ne-a bucurat. A! În beciul casei este şi o expoziţie de minerale, amenajată ca o mină de pietre semipreţioanse. Foarte frumos şi interesant! Între timp, ne-am întâlnit cu OandA, am revizitat Muzeul Kogălniceanu şi cu ei, am mâncat ştrudele gratis şi am degustat şi un vin roşu bun. Am coborât spre Muzeul Unirii, pe care nu l-am mai vizitat pentru că era coadă mare şi pentru că deja l-am văzut de vreo 3 ori. În schimb, am căscat gura la proiecţia fotografică de afară şi ne-am hlizit la acest grup statuar cu îngeri. Ghiciţi voi ce ne-a amuzat :-)
Apoi ne-am încercat norocul la Turnul Goliei - voiam să vedem oraşul noaptea- dar coada uriaşă ne-a descurajat.
Seara am încheiat-o la turc, pentru că eram înfometaţi şi acolo mâncăm bine şi ieftin. Gata! 
Spre după amiază m-am înţolit şi am plecat la o conferinţă la universitate, chemată de o fostă colegă de facultate. Mi-a plăcut foarte mult, am dat peste oameni faini, speakerii au fost tare simpatici (am câştigat multe idei pentru ce urmează să organizez în iunie), am primit o insignă de care sunt tare mândră ca alumni (de fapt femininul e alumna) a universităţii.
Pentru că afară era frumos, am coborât Copoul pe jos şi am citit vreo 30 de pagini din Jurnalul Annei Frank (mulţumesc Kate!) în Piaţa Unirii. Acolo a venit şi Anca cu copiii şi cu toţiii ne-am dus la Tufli, la un suc şi o delicioasă prăjitură cu lămâie. Seara am încheiat-o la tembelizor, semesind către Kate şi alintându-mă cu Mau, cu un cocktail şi cu o cupcake luată la pachet de la Tufli. Faină zi! 
later edit. Dragă facebook, mulţumesc că de ziua mea ai făcut să se gândească la mine atâţia oameni minunaţi! Am rămas interzisă când am văzut acolo 72 de mesaje de la oameni din toată lumea. speechless! 
cucerit de la primele pagini; e povestea amurgului aristocraţiei japoneze, asta pe fondul decăderii unei familii aristocrate, formată dintr-o doamnă delicată, sensibilă, dar şi cu simţul umorului, fiul ei dispărut în război, un unchi care administrază bruma de bani rămasă şi Kazuko, fiica, cea care şi povesteşte. Familia este nevoită să se mute în provincie deoarece nu mai au bani să se întreţină în casa din capitală. Schimbarea e trăită dureros, dar familia se adaptează. reapare Naoji, fratele dispărut în război, acum alcoolic şi dependent de droguri. Acesta are şi un prieten dubios, prieten care se pare că l-a iniţiat şi încurajat cu cele 2 vicii. Mama, doamna aristocrată moare (tare frumos a portretizat-o Dazai), iar Kazuko pleacă în căutarea domnului Uehara, prietenul dubios al lui Naoji, fiind convinsă că e îndrăgostită de el şi dorindu-i un copil cu el. Naoji se sinucide, lăsând o scrisoare în care îşi explică viaţa - dependenţele sale erau de fapt un refugiu de lumea în care trăieşte, lume în care este o umbră de aristocrat. Kazuko se împacă cu noua ei situaţie şi continuă să trăiască, consolată de faptul că va deveni în sfârşit mamă, construind astfel propria ei revoluţie (altă metaforă din carte). O carte frumoasă, care mi-a plăcut mult (se pare că Osamu Dazai - pseudonim pentru Tsushima Shuji - este profesorul la a cărei școală s-a format Haruki Murakami). cartea asta mi-a făcut dor de un Haruki :-) 
În ziua în care ne-am întors mi-am sărbătorit ziua de naştere - poate ultima petrecere faină cu prieteni mulţi. Am vrut să pun şi o poză de atunci, dar prea multă lume era cu foşti prieteni sau prietene, care acum nu mai sunt în schema lor familială. Am renunţat :-) 
imediat. la un moment dat nu am mai înţeles nimic din carte - o citeam fragmentar şi mă cam pierduse. Asta până într-o după-amiază când m-am hotărât să o termin, citind-o fluent, fără întreruperi. E o poveste scrisă la persoana I - e povestea studentei Kiki (Cristina, abia la film m-am prins!) şi a iubirilor ei complicate - prima e pentru Alex (Alexandra, colegă de facultate) şi a doua e pentru Sandu (Alexandru, tot la film m-am prins!), nimeni altul decât frate-su. Povestea e cu accente onirice, cel puţin asta a fost percepţia mea; amintirile se întrepătrund, apare o altă Kiki (cum eu am citit cartea fragmentar, chestia asta iniţial m-a cam confuzat), o babă care se uită pe gaura cheii, un prieten homosexual - Sergiu şi un prieten boem, artist, pe nume Renato - asta ca să fac aşa, un rezumat! O lectură interesantă, nu pot spune că nu mi-a plăcut. A! e un pasaj care mi-a plăcut în mod deosebit - cel în care fetele îşi dau întâlnire prin oraş, dar se comportă ca şi cum s-au întâlnit întâmplător. 
