Cred că toată lumea care contează pentru mine ştie că eu am pisică. De fapt am un motan. L-a cules Prinţul consort din faţa blocului de la doamna Stava într-o duminică după amiază, după un picnic vesel. După ce a luat tărcatul în mână mi-a spus gata, am pisică! Eu am râs ironic şi am zis fie, ia-l sus să-i dăm un pic de lapte. Sus, după ce a lipăit puţin, s-a uitat la noi galeş şi a adormit lângă mine. Am zis ok, mai lasă-l puţin, apoi o să-l dăm afară. Când s-a trezit, a avut chef de joacă şi torcăială. Am zis că e mut... nu scotea nici un sunet, orice îi făceam. Cum se făcuse seară, am zis ok... îl dăm afară mâine dimineaţă, nu pot să alung un pisoi noaptea. La cină, am reîncălzit resturile picnicului... şi odată cu mirosul de carne am avut parte de un şoc. Mâţa mută s-a aruncat pe masă mieunând isteric. I-am dat şi lui, după care a vrut pipi. Nu aveam nisip, aşa că i-am pus pământ de flori. A făcut apoi numai acolo. A doua zi dimineaţă, a venit la mine torcâind... şi m-am topit... şi nu l-am mai dat afară. Şi de atunci au trecut 4 ani jumate. Şi avem acum ditamai motanul de 5 kile. Nu ştiu cum ar fi casa fără el, dar viaţa mea sigur ar fi mai pustie. Dimineaţa, imediat ce am dat semne că mă trezesc, se caţără pe braţul patului şi se alintă. Nu mă trezeşte dacă dorm. Când vin acasă e tot numai o veselie, se trânteşte pe jos, se alintă, şi, în funcţie de cât am lipsit, restul zilei merge după mine ca un căţel. Dacă lucrez, e cuminte. Dacă sunt veselă, are chef de joacă. Dacă sunt tristă, e trist şi el. Nu ştiu ce puteri magice are, dar pe mine m-a convins. Îl iubesc de nu mai pot, zilnic învăţ câte ceva de la el. Am impresia că el ne consideră din specia lui... uneori ne spală în cap, ne alintă picioarele, ne linge pe mână (şi are o limbă asprăăă, ca şmirghelul :-), ne vorbeşte. Are mieunături specifice... ştiu când se alintă, când îl doare, când îi e rău, când i-e foame, când ne ceartă, când se plictiseşte, când se joacă sau pur şi simplu când se prosteşte. Răspunde dacă îi vorbeşti, sau te provoacă el la vorbă; ce mai, e fantastic!
Are
o mulţime de nume, deşi oficial e
Mau Forel Motansky. De când am citit şi văzut
Viaţa lui Pi îi mai spunem Richard Parker; ba uneori îl fugărim în partea lui de barcă. În fiecare zi mă uimeşte dragostea lui necondiţionată; jur că în ochii lui văd că ne iubeşte. Postul ăsta e inspirat de nişte imagini văzute pe net. E povestea unui leu crescut de doi prieteni... pentru că deja era prea mare, leul e dus în Africa şi vizitat de cei doi prieteni după un an. Aceştia au fost avertizaţi că leul e sălbăticit complet şi că nu o să îi mai recunoască. Oamenii şi-au asumat riscul. Ce a urmat, merită să vedeţi singuri. Povestea pe scurt e
aici, varianta mai calitativă vizual e
aici, iar documentarul de 45 de minute, e
aici. Sunt super prieteni felinele astea!
