la ce-am râs

perioada asta de mămicie e ciudată rău. În primul rând, programul e haos. Plănuim să ieşim la 10 şi ieşim la 12... Matei a făcut (sau n-a făcut) kk, l-am schimbat, îi este foame, alăptez (da, alăptatul la cerere este o mare bucurie), Mau nu mai are apă, stai un pic!!! - ne e foame! Mâncăm ceva pe fugă, facem bagajul şi poate ieşim la plimbare cât mai e soarele pe cer. Ei, în haosul ăsta reuşesc să strecor câteva minute de lectură zilnic, parcurg un curs postuniversitar pe o platformă on-line, completez formulare de candidatură pentru job-uri, schiţez rapoarte restante sau fac planuri profesionale cu tentă nonformală. Recunosc, printre toate astea mă uit ca neghiobul cât e ziua de lungă la tembelizor. Acum câteva seri, cu un Matei atârnat la sân am început să mă uit la filmul ăsta, convinsă fiind că e o comedie anostă şi că e numai bun de pierdut vremea. Ei bine, nu ştiu dacă hormonii mi-au afectat mintea, dar mie mi-a plăcut la nebunie filmul ăsta (This is 40!). Principalul motiv pentru care mi-a plăcut a fost că am râs... da nu aşa... în hohote, cu lacrimi. Am râs cum n-am mai făcut-o de mult timp. Aveam mare nevoie de o astfel de seară... la finalul celor 2 ore de film eram epuizată de râs :-) E clar, trebuie să mai ieșim! :-) 

despre superficialitate şi bogăţie

Ori de câte ori ai poftă să critici pe cineva, ţine seama că nu toţi oamenii au avut avantajele de care te-ai bucurat tu. (p. 5)

Cartea asta o am din liceu... ştiu că am şi citit-o atunci, dar mare lucru nu-mi spunea. Cum joi am dat o fugă la Boto la ai mei, am profitat şi am luat-o din bibliotecă în ideea de a o reciti (recunosc, motivată de reclama filmului cu DiCaprio). E lectură de o zi, maxim două; ce m-a împiedicat pe mine să citesc mai repede a fost calitatea hârtiei - exemplarul meu e din 1991, de pe vremea când se tipăreau cărţi pe orice tip de hârtie igienică. Chiar şi aşa, mi-a plăcut mirosul de hârtie veche de bibliotecă. Personajul principal e Jay Gatsby, un mare bogătan dintr-un cartier rezidenţial de lângă New York. Perioada acţiunii e reprezentată de anii 20 - interesantă perioadă în ţara tuturor posibilităţilor. Povestitorul este Nick Carraway, vecin de-al lui Gatsby. Acesta e invitat la una dintre petrecerile lui fastuase de week-end - veneau sute de oameni care petreceau până dimineaţă, de multe ori fără să-l cunoască pe proprietar, ba mai mult acesta find învăluit de tot felul de legende...ba că n-ar fi studiat la Oxford, ba că ar fi fi ucis un om, ba că averea lui uriaşă provine din băutura ilegală. Gatsby îl abordează pe Nick, mai ales când află că acesta este văr cu Daisy, o fostă iubită din tinereţe. Daisy e acum măritată cu Tom, un bogătaş şi el, superficial, grosolan şi cu o amantă focoasă cu care se întreţine la New York. Long story short, Nick le intermediază celor doi o întâlnire, pasiunea reapare, Tom e gelos, iar în timpul unei călătorii tumultoase de la New York, amanta lui Tom e ucisă de automobilul lui Gatsby, condus de Daisy. Soţul amantei, cuprins de durere şi gelozie, se răzbună împuşcându-l pe Gatsby, care oricum era hotărât să-şi salveze iubita de acuzaţii. Problema e că iubita, ca şi soţul ei de altfel, nu aveau nici o clipă intenţia să-şi asume responsabilitatea. Nick asistă la toată drama şi se ocupă de funeraliile lui Gatsby (care se dovedeşte un parvenit din afaceri ilegale), funeralii la care nu participă nici unul dintre sutele de invitaţi care se desfătau la petrecerile de sâmbătă seara. Cartea este aşadar despre bogăţie şi superficialitate, despre un bărbat care şi-a construit bogăţia şi faima cu gândul la o himeră - iubita lui din tinereţe... iubită care se dovedeşte cu totul altfel - superficială şi egoistă - a bitch! :-). Mi-a plăcut şi o recomand. Gatsby devine chiar simpatic, eu recunosc că l-am simpatizat - genul de tânăr sărac, care se descurcă, chiar dacă nu în cel mai legal mod. Abia aştept să văd şi filmul (are un super trailer aici), deşi recunosc că citind, l-am văzut tot pe Robert Redford în rolul lui Gatsby. Până acum am citit de Fitzgerald în engleză nuvela cu Benjamin Button, dar am în bibliotecă şi Blândeţea nopţii şi Cei frumoşi şi blestemaţi (cumpărată marţi cu tot cu ziar la oferta de 10 lei). O să revin la Fitzgerald cât de curând.

părinţii NU se realizează prin copii!

de când am auzit care e subiectul filmului Poziţia copilului am vrut să-l văd! Anual implementez un program de dezvoltare de abilităţi de viaţă independentă şi mereu mă confrunt cu problema părinţilor supraprotectivi, părinţi care pe termen lung îşi handicapează din punct de vedere social propriul copil! Cam asta e şi tema filmului: o familie înstărită din Bucureşti, ea arhitect, el medic, care şi-au crescut copilul oferindu-i pe tavă tot ce e mai bun (din punctul lor de vedere). Copilul (care are acum vreo 40 de ani) are un accident de maşină cu victimă. Familia sare să-l ajute şi să-l scape de închisoare. Relaţia dintre fiu şi părinţi este încordată, lucru de înţeles, de altfel. Mama continuă să-şi sufoce fiul, fiul are reacţii agresive vis-a-vis de ea. În final, copilul are totuşi o poziţie personală, are în sfârşit o reacţie (iar replica Deblochează-mă şi pe mine, mamă e genială!) Finalul e brusc, dar mie asta mi-a plăcut; şi mai cred că explică şi titlul filmului foarte bine! Long story short, filmul e foarte bun! Mie mi-a plăcut la nebunie, cred că e cel mai bun film românesc şi cred ca înţeleg şi de ce a luat marele premiu la Berlin. E filmat cu cadre scurte (Adi spunea că parcă e filmat cu telefonul mobil :-), la început e obositor, dar odată ce te obişnuişeti cu asta, înţelegi rostul - senzaţia e că eşti acolo, cu ei, că eşti un participant invizibil la dialoguri! Actorii joacă impecabil, toţi! Iar tema ar trebui să fie subiect de meditaţie pentru toţi părinţii sufocanţi. Pentru că părinţii NU se realizază prin copii, ci prin ei înşişi!

ce-am mai văzut

filme, bineînţeles! 

Paperman - un scurt-metraj alb-negru, despre avioane de hârtie şi iubire. Se pare că a câştigat şi oascarul la categoria lui. un film frumos, durează puţin-puţin, e gratis pe internet, de văzut într-o zi în care vrei să fii binedispus. 

The five year engagement - o comedie cu actori britanici. Un cuplu care îşi tot amână nunta pentru chestiii profesionale. O comedie simpatică, de văzut seara când vrei să vezi un film şi-apoi să adormi. 

This means war - o altă comedie, cu doi prieteni agenţi secreţi şi cu tipa care intervine între ei. Aceeaşi recomandare - de văzut seara înainte de somn. 

What to expect when you re expecting -  comedie despre cuplurile care aşteaptă un copil :-) Mi-a plăcut schimbarea de perspectivă - cuplul care îşi dorea cu disperare un copil trăieşte sarcina ca un moment îngrozitor, iar cuplul la care copilul e un accident trăieşte intens experienţa. Ca-n viaţă!

The Words - un film interesant, mie mi-a plăcut, lui Cătălin nu. E poveste în poveste, în poveste... despre scriitori, poveşti de viaţă, cuvinte. Eu îl recomand că mi-a plăcut...

ce-am mai văzut

filme, care va să zică.

1. Viaţa lui Pi - la cinema, în 3D, am scris deja despre el... mie mi-a plăcut mult. 

2. Django Unchained - Tarantino clasic, film fain, cu sânge şi tot tacâmul, dar mie mi-a plăcut. Cred că e unul dintre filmele care m-au relaxat teribil în ultima vreme. Recomand pentru o seară singură sau cu partenerul, clar nu e de văzut cu copchilul. 

3. Silver Linings Playbook - cam psihologic, dar mie mi-a plăcut mult. Un film cu doi nebuni care descoperă dragostea. Mi-au plăcut cadrele rapide, care reflectau starea maniacală a personajelor. În plus, mai e și cu deNiro.
4. Impossible (sau cam așa ceva; la noi e tradus cu Paradisul pierdut parcă). E vorba de cutremurul și tsunamiul din Thailanda. O familie britanică cu 3 băieți sunt prinși de catastrofă și încearcă să supraviețuiască. Film sensibil, mi-a plăcut.
Cam astea sunt noutățile. Sper să-mi mai fac timp să mai văd câteva filme și în perioada următoare, de departe cea mai aiurea perioadă după mult timp.

lecție de supraviețuire de la pi

Baza era în mine, dacă voiam să supravieţuiesc. (...) cea mai mare greșeală a unui naufragiat este să spere prea mult și să facă prea puțin. Supraviețuirea începe când ești atent la ce este la îndemână și imediat. Să te uiți în jur sperând și nefăcând nimic este soluția cu a-ți petrece viața visând. (p. 182)

Despre cât de mult mi-a plăcut să citesc cartea asta am scris deja. A fost dragoste la prima pagină, a continuat aşa până la finalul cărţii. Pi, pe numele lui întreg Piscine Molitor Patel (botezat de un unchi, mare înnotător, după numele celei mai frumoase piscine din Paris) este un adolescent indian, din regiunea Pondicherry, reviera franceză a Indiei :-) Piscine se re-botează Pi (3.14) pentru a scăpa de porecla cu iz de pipi cu care-l seacă colegii de şcoală. Tatăl său este director de grădină zoologică, copilul fiind fascinat de mic de animale şi căutând modalităţi de înţelegere a lor. Pe lângă zoologie, Pi este pasionat de religii. De toate religiile. Este educat hindus de mama lui, dar treptat, descoperă creştinismul (şi povestea incredibilă a zeului care-şi sacrifică Fiul din iubire :-), islamismul, ba chiar e atras şi de sinagogă. În felul lui unic, Pi reuşeşte să le împace pe toate în filosofia lui de viaţă. Cum treburile merg prost în India, familia decide să emigreze în Canada, luând şi o parte din animalele de la zoo, pentru a le vinde în noua lume. Pe drum, vasul se scufundă, iar Pi se trezeşte într-o barcă de salvare în compania unei zebre rănite, a unei hiene, o femelă urangutan şi a lui Richard Parker, un superb tigru bengalez, botezat din greşeală cu numele vânătorului lui de un funcţionar beat. Lupta pentru supravieţuire determină hiena să ucidă zebra şi urangutanul, iar tigrul kilăreşte şi mănâncă hiena. Norocul lui Pi este că Richard Parker are rău de mare :-) Pi descoperă resursele din barca de salvare - apa, biscuiţi, un kit de supravieţuire, îşi construieşte din vestele de salvare o plută în apropierea bărcii şi învaţă cum să trăiască cu acestea şi cu Richard Parker pe deasupra. Decide că tigrul nu poate fi îndepărtat din barcă şi singura soluţie este să-l menţină hrănit şi să-l dreseze cu ajutorul fluierului de la vesta de salvare. Şi aici începe povestea. Relaţia dintre cei doi este când calmă, când zbuciumată. Richard Parker învaţă să-l respecte pe Pi, iar Pi învaţă cum să-l menţină sub control. Aflăm lucruri interesante despre dorade, rechini, balene şi alte chestii din ocean. Când totul pare că se sfârşeşte cei 2 ajung pe o insulă plutitoare, aparent raiul pe ocean... cu alge hrănitoare, apă dulce şi milioane de manguste, numai bune pentru carnivorul de Richard Parker. Totul e foarte frumos, doar că insula e carnivoră şi ea. În final, cei 2 ajung pe o plajă din Mexic, unde Richard Parker dispare în junglă, fără ca măcar să întoarcă capul spre partenerul lui de supravieţuire. Şi aici începe partea a treia a cărţii. Povestea lui Pi este de necrezut pentru japonezii de la compania de asigurări, astfel încât acesta povesteşte o alta - cu un marinar rănit (zebra), mama lui (urangutanul), un bucătar sadic (hiena) şi el (Richard Parker). În noua poveste cu accente horror, Pi este Parker (cel care ucide bucătarul, care i-a ucis şi mâncat pe ceilalţi supravieţuitori). Acuma na, alegeţi adevărata poveste! Ambele au cam aceleaşi personaje... Richard Parker fiind alter-ego-ul lui puternic, dar şi rău, care în definitiv îl ajută să supravieţuiască. Personal, prefer prima poveste. Aşadar, o poveste frumoasă... nu ştiu valorarea literară a cărţii şi nici nu mă interesează, dar povestea este foarte frumoasă. 
later edit. Azi (duminică) am văzut şi filmul în 3D; foarte frumos! respectă linia cărţi cu mici excepţii, apare şi o dragoste indiană adolescentină, care în carte nu e. dacă nu aveţi timp de carte (deşi ar fi mare păcat să daţi de ea şi să nu o citiţi) nu rataţi filmul!

mic dejun la Tiffany

Când cineva îți dăruiește încredere îi rămâi dator! (p. 123)

Cartea asta mi-am luat-o de curiozitate. Am citit-o la Cluj, așteptând să adorm. Am văzut filmul, am încă în minte imaginea lui Audrey Hepburn în rolul principal. Povestea are 2 personaje principale - Holly Golightly, o ingenuă cu aer de copil și maniere de domnișoară răsfățată și vecinul ei de palier, un scriitor (nu cred că îi este spus numele lui real... Holly îl botează Fred, după fratele ei). Povestea începe peste timp... scriitorul văzând o poză cu un african ținând în mână o statuetă care seamănă leit cu Holly. Acesta e momentul care declanșează amintirile... între Holly și scriitor existând o prietenie interesantă (cu toate că el ar fi vrut mai mult de la ea). Viața fetei este una ciudată - se declară Călătoare, nu pare a avea loc de muncă, e înconjurată de bărbați idioți, dar bogați, de prieteni dubioși, ba mai mult, se pare că e persoana de legătură între un mafiot din închisoare și banda lui de afară. În timp, aflăm mai multe despre fată... se pare că a avut o copilărie extrem de nefericită (Holly nu e nici măcar numele ei real, mai apare în peisaj un soț bătrân și confuz). Viața fetei este foarte dezordonată... nici nu-și botează pisica tocmai ca să nu se atașeze de nimic... ea este o călătoare. Imaginea ei despre siguranță este o dimineață la Tiffany; acolo, printre bijuterii și bărbați prietenoși pare locul ideal. În fine, pentru a scăpa de poliție (legătura cu mafiotul din închisoare e motivul), scritorul o ajută să fugă în Brazilia. Nu mai știe nimic de ea, până la vederea imaginii cu statueta din Africa. Cartea e scurtă, nici 200 de pagini, de citit în câteva ore. Mie mi-a plăcut... aerul boem al New Yorkului, personalitatea șarmantă a lui Holly, calmul scriitorului. Cred că mi-ar plăcea să revăd și filmul.

înţelepciunea Annei Frank

Părinţii nu pot da decât sfaturi sau bune îndrumări, de formarea definitvă a propriului caracter răspunde fiecare în parte. (p. 373)

Nici nu-mi mai amintesc de când îmi tot doream să citesc cartea asta... din păcate nu numai că era de negăsit în biblioteci, dar nici măcar nu identificam o traducere românească. În drum spre Estonia, am găsit-o în engleză la un stand în aeroportul din Frankfurt, dar mi s-a părut mult să dau 10 euro pentru o ediţie tipărită pe o hârtie nu foarte atrăgătoare. Cred că presimţeam traducerea românească. Când am văzut-o la Cărtureşti mi-a crescut pulsul... dar, din nou, cei 42 de lei m-au potolit. Noroc cu ziua mea... când am primit-o cadou de la prinţul consort. Culmea este că nu am putut să o citesc imediat, am mai aşteptat... iar după ce am terminat de citit nu am putut să scriu despre ea... încă simt că nu pot... de aceea şi introducerea asta aşa de lungă :-) Aşadar, cartea este jurnalul Annei Frank, o adolescentă evreică care trăieşte în Olanda în perioada celui de-al doilea război mondial. Jurnalul a fost primit cadou de ziua ei, început atunci şi continuat pe parcursul ascunderii familiei într-o anexă a fabricii - afacerea familiei, anexă neştiută decât de prietenii olandezi care i-au ajutat să supravieţuiească peste 2 ani ascunşi. Anne stă ascunsă cu tata (pe care-l adoră), cu mama (pe care nu prea o suportă), cu sora mai mare (deşteaptă, cultă şi perfectă în ochii Annei), cu familia Van Daan (el e un domn simpatic, ea este o superficială plângăreaţă), fiul acestora - Peter (cu care Anne şi are primele emoţii de îndrăgostire) iar mai târziu vine şi Dussel (un dentist salvat de familie, dar teribil de antipatic în ochii Annei). Fata descrie viaţa în Anexă... lipsurile, emoţiile şi mai ales teama. şi curajul, că nici nu mă pot hotărî. Mi s-a întâmplat de câteva ori să las cartea deoparte şi să strâng din pumni şi din dinţi. Am trăit fiecare pagină de jurnal, uneori chiar simţeam gustul rânced al mâncării sau auzeam zgomotul bombardamentelor. Cum probabil că ştiţi, Anne moare de tifos în lagărul de concentrare, Otto Frank, tatăl ei fiind singurul supravieţuitor al Anexei, şi cel care a publicat jurnalul (iniţial fără pasajele legate de sexualitate, apoi integral - de altfel ediţia de la Humanitas este versiunea integrală). Aş avea multe de spus despre carte şi totuşi îmi e aşa de greu să scriu. Mi-a plăcut filosofia ei legată de educaţie - dar despre asta vreau să fac o postare întragă, poate chiar un articol. Mi-a plăcut optimismul, gândurile ei pentru după război - chiar cred că ar fi ajuns o mare scriitoare, sau cine ştie, poate că tocmai tragedia prin care a trecut a imortalizat-o. greu de spus. Ştiu că în multe ţări e în curricula şcolară; eu am recomandat-o copiilor mei care citesc; dă multe de gândit dacă e să o citeşti la 15 ani. Vreau să fiu utilă sau plăcută celor care trăiesc în preajma mea şi care totuşi nu mă cunosc, vreau să continui să trăiesc, chiar şi după ce am murit! - scria Anne (p. 287). Sunt convinsă că prin jurnalul ei, prin emoţia pe care o transmite lectura lui, Anne trăieşte! cred că suntem datori să citim cartea asta! pe mine m-a învăţat multe - despre relaţia părinte - copil, despre cum să te bucuri de lucrurile simple, dar mai ales m-a învăţat cum să mă bucur de ce am!

p.s. 1. am ca obiectiv viitor de vacanţă Amsterdamul şi evident, vreau să vizitez şi celebra Anexă.

p.s.2. nu am văzut încă filmele făcute după jurnal; mai trebuie să treacă ceva vreme.

culoarea sentimentelor

Se spune că o slujnică bună e ca iubirea adevărată. O găseşti o singură dată în viaţă (p. 429).

Ştiam şi de film, şi de carte, dar din nou - problema preţului. După ce am terminat nebunia cursului festiv, m-am decis să-mi fac un cadou şi aşa mi-am cumpărat cartea asta (chiar şi cu reducerea de 20% de la cărtureşti, tot scumpă mi s-a părut). Nu pot spune că am citit-o, mai mult am devorat-o - nu numai pentru că mi-a plăcut, mai mult de oboseală şi de nevoia aceea viscerală, care mă năpădeşte uneori şi mă face să devorez lecturi. E o carte sensibilă, despre atmosfera plină de discriminare a Americii anilor 60; de fapt a sudului Americii, acţiunea petrecându-se la Jackson (şi inevitabil mi-am amintit de cântecul ăsta, cântec cu care începe şi filmul). Firul poveştii este dus de Skeeter (în traducere liberă - Ţânţarul - pentru că e înaltă şi slabă) Phelan, o tânără absolventă din Mississippi care-şi doreşte să ajungă jurnalistă. Ea, inspirată de tragedia servitoarei negrese care a crescut-o publică o carte cu interviuri luate servitoarelor de culoare care lucrau în casele albilor. Inspiraţia este dată de Aibileen şi Minny, două femei care lucrează în casa preţioaselor ei prietene. Aibileen e pâinea lui Dumnezeu - este răbdătoare, bună şi înţeleaptă. Deşi şi-a pierdut propriul ei copil, creşte copiii albilor cu o pedagogie greu de dobândit din cărţi - face tot posibilul să crească stima de sine a copiilor abandonaţi de părinţi în poala manajerelor prin cuvinte repetate blând (Tu eşti bună, eşti deşteapă, eşti importantă! sădeşte ea în mintea lui Mae Mobley, fetiţa de care are grijă acum). Minny în schimb, e acră şi simpatică. Este rea de gură, dar muncitoare şi foarte bună bucătăreasă. În schimb are casa plină de propriii ei copii şi un soţ - cum altfel? - beţiv şi bătăuş. Cele două femei sunt cooptate de Skeeter să participe la scrierea cărţii, iar treptat, unite de ura contra celei mai oribile femei - Hilly - cooptează şi alte servitoare să facă acelaşi lucru. Cartea apare, autorul este căutat de toată lumea - dar femeile sunt protejate de înţelepciunea lui Minny, care insistase să pună în paginile cărţii un incident, pe cât de oribil, pe atât de amuzant. Săturată să înghită rahatul (la figurat) coniţei Hilly, o determină pe aceasta să-i înghită cu plăcere (!) o plăcintă cu rahatul ei (de data asta la propriu! :-). Într-o perioadă când Ku Klux Klan era activ, protecţia se dovedeşte necesară. În ciuda previziunilor, cartea este o binecuvântare pentru personaje. Skeeter capătă curajul de a evada la New York pentru a-şi îndeplini visul de jurnalistă şi scapă şi de logodnicul ei cu mintea îngustă. În plus, se simte împăcată cu amintirea servitoarei de culoare care a crescut-o - ea însăşi cu o poveste interesantă. Minny se hotărăşte să-şi părăsească soţul beţiv, mama lui Skeeter recunoaşte valoarea fiicei (mi-a plăcut cum e creionată femeia asta - şi mai ales cum ia decizia să nu moară de cancer :-) Aibileen e poate cea mai eliberată de carte - simte că a făcut dreptate fiului ei ucis de indiferenţa patronul alb. Cartea e plină de emoţie, scrisul e curgător şi simplu. Mie mi-a plăcut. A venit într-o perioadă când simţeam şi eu nevoia să mă descarc, aşa că mi-a prins bine. Filmul e destul de fidel cărţii, actorii sunt foarte potriviţi în rolurile lor, merită văzut într-o seară în familie. Cât despre traducerea titlului - hmm. Iniţial mi s-a părut aiuristică. Titlul original este The Help - care e şi titlul cărţii scrise de Skeeter - şi nu înseamnă ajutor în sens propriu, ci ajutorul dar de menajere în casă - are mai mult sensul de Personal de servisiu. Greu de explicat :-) Oricum, după ce am citit cartea, mi-a plăcut traducerea cu culoarea sentimentelor.

o carte în coadă de peşte (de somon)

Credinţa vine înaintea speranţei şi a iubirii. (p. 175)

Cartea asta am primit-o cadou de la K8 - a înlocuit o altă carte cadou pe care o aveam în bibliotecă deja. Văzusem recenzia filmului şi îmi plăcuse ideea dar nu ştiam de carte; am luat-o pentru că părea fun. Am citit-o cât a fost Cătă plecat prin Deutsch şi mi-a plăcut tare mult. E scrisă nonconformist sub forma unor pagini de jurnal, e-mailuri, corespondenţă, interviu luat de presă sau interogatoriu luat de poliţie - şi totuşi e un roman :-) Pe scurt - cartea e povestea doctorului Alfred Jones (Fred), angajat la Centrul Naţional pentru Calitatea Pescuitului, mare specialist în larvele de tricoptere (:-), căsătorit cu o tipă de carieră, cu care are o relaţie destul de seacă. Ei bine, Fred e chemat de prim ministrul Marii Britanii (de fapt de lacheii acestuia) să se implice în proiectul unui mare şeic din Yemen - acesta vrea să introducă somonul în heimatul lui - care va să zică - în deşert (somonul e peşte de apă rece :-). Omul scrie un e-mail în stilul englezesco-politicos şi spune că e o mare proste chestia asta - daaaaar.... politicul învinge şi pe motiv că dacă nu se implică e dat afară de la jobul lui amărât Fred - ajutat de o avocată simpatică şi frumoasă (cum altfel?) face proiectul introducerii somonului în Yemen. Probleme apar imediat, dar par a se rezolva sub privirea şeicului Muhammad, un om cu un vis - acesta e pasionat de pescuitul sportiv şi crede că pescuitul de somon va reduce conflictele din ţara lui. Lucrurile avansează, banii curg, problemele apar şi se dizolvă şi iată că Somonul ajunge cu avionul în proaspăta şi artificiala apă rece din Yemen. Dar lucrurile nu sunt roz pănă la capăt - deşi finalul nu e chiar aşa naşpa pe cât pare. Cartea e amuzantă, iar politicul la fel de ridicol ca peste tot (la inaugurare prim ministrul britanic trebuia neapărat să prindă un somon în 10 minute - poate chiar doi :-), ca să dea bine la poza din ziar. Ideea cărţii e însă alta : omul cu visul. şi cu credinţă. Fred ajunge să creadă în încredere. Şeicul Muhammad are darul de a molipsi pe cei din jur cu încredere în lucruri imposibile. Mi-a plăcut crezul lui: dacă chestia cu introducerea somonului în Yemen reuşeşte e numai meritul lui Dumnezeu; dacă însă e un eşec - e doar eşecul lui personal. Tare frumoasă şi relaxantă e cartea asta - pe care o recomand cu mare drag, mai ales în vacanţă. Am încercat să văd şi filmul dar nu l-am primit decât în calitate foarte proastă. după ce-l văd o să revin şi o să povestesc şi despre el; am auzit că e fain.

legaturi bolnavicioase-n carte şi film

E foarte greu să fii tânăr şi ambiţios. (p. 139)

Întâi am aflat de film, apoi de carte. Văzusem o emisiune despre film şi amdecis atunci că nu mă interesează. Dar am cumpărat cartea şi am început să o citesc imediat. la un moment dat nu am mai înţeles nimic din carte - o citeam fragmentar şi mă cam pierduse. Asta până într-o după-amiază când m-am hotărât să o termin, citind-o fluent, fără întreruperi. E o poveste scrisă la persoana I - e povestea studentei Kiki (Cristina, abia la film m-am prins!) şi a iubirilor ei complicate - prima e pentru Alex (Alexandra, colegă de facultate) şi a doua e pentru Sandu (Alexandru, tot la film m-am prins!), nimeni altul decât frate-su. Povestea e cu accente onirice, cel puţin asta a fost percepţia mea; amintirile se întrepătrund, apare o altă Kiki (cum eu am citit cartea fragmentar, chestia asta iniţial m-a cam confuzat), o babă care se uită pe gaura cheii, un prieten homosexual - Sergiu şi un prieten boem, artist, pe nume Renato - asta ca să fac aşa, un rezumat! O lectură interesantă, nu pot spune că nu mi-a plăcut. A! e un pasaj care mi-a plăcut în mod deosebit - cel în care fetele îşi dau întâlnire prin oraş, dar se comportă ca şi cum s-au întâlnit întâmplător.

Cât despre film, hmmm... mi-a plăcut mai mult decât cartea. Actriţele sunt foarte ok acolo în rol, iar Tudor Chirilă e Sandu, fratele cu pricina. Povestea e aceeaşi, dar mult schimbată... apar în peisaj părinţii fetelor, iar Renato lipseşte cu desăvârşire. În plus, în carte incestul a mai vag, în film e foarte clar. Filmul mi-a plăcut mult; a fost numai bun de o dimineaţă liberă de 1 mai.

orele

A te aventura prea mult în căutarea iubirii, înseamnă să renunţi la cetăţenia în ţara pe care ţi-ai construit-o. Sfârşeşti prin a naviga dintr-un port în altul. (p. 89)

Am auzit de Orele într-o noapte; butonam aiurea telecomanda şi am dat peste film la tembelizor. Filmul m-a prins repede, iar reacţia imediată a fost să-mi cumpăr Doamna Dalloway şi să mă uit cu jind la cartea lui Cunningham pentru că era mult prea scumpă pentru bugetul meu. Doamna Dalloway a avut parte de timpul ei la citit, mi-a plăcut şi m-am îndrăgostit iremediabil de stilul Virginiei Woolf. Acum vreo 2 ani mi-am cumpărat DVD-ul original cu Orele, iar în decembrie am avut bucuria de a-mi cumpăra şi cartea. Deşi a stat pe noptieră o lună, iată că a venit şi rândul ei la citit - de altfel e lectură uşoară, de o zi. Aşadar... orele aparţin unor doamne speciale - doamna Dalloway (pseudonim pentru Clarissa Vaughn, o nonconformistă lesbiană, cu o relaţie încordată cu Julia, fiica ei şi care îngrijeşte un vechi prieten, Richard Brown, bolnav de SIDA), doamna Woolf - Virginia, aflată la ţară, unde se luptă cu depresia şi cu paginile unui nou roman - Doamna Dalloway şi preferata mea - doamna Brown - Laura, soţie cititoare într-o perioadă când femeile se ocupau doar de familie şi gospodărie. Cartea constă aşadar din orele celor trei doamne - lupta cu depresia, cu angoase, cu ceilalţi. Capitolul final este cel care lămureşte relşaţia dintre ele - Laura este mama lui Richard, prietenul Clarissei, iar Virginia este liantul dintre ele. Cartea e tare frumoasă... mai ales dacă ai citit Doamna Dalloway şi ţi-a plăcut. Preferata mea este indiscutabil doamna Brown - cum să nu-ţi placă un personaj care e descris aşa: ea inspiră adânc. e atât de frumos, e mult mai mult... ei bine, decât orice altceva, de fapt. Într-o altă lume şi-ar fi putut petrece întreaga viaţă citind (p. 39). M-am regăsit mult în Laura Brown - şi mie îmi vine să fug de acasă cu o carte şi să închiriez o cameră de hotel unde să citesc în linişte, departe de toţi şi de toate. heaven, ce să mai! Foarte frumoasă carte, foarte frumos film. Din câte îmi amintesc (că nu am avut timp să-l revăd) filmul respectă destul de fidel cartea. enjoy!

ce-am mai văzut III

încă 11 filme văzute săptămâna asta. Dacă mai continu mult cu tusea asta devin dependentă de filmele de pe laptop sau de pe hbo.

New Years Eve - un fel de Love Actually american, doar că poveştile nu se întâmplă de Crăciun, ci de Anu nou. Filmul cuprinde o serie de poveşti de dragoste în ajun de Anu Nou. Cel mai mult mi-a plăcut de personajul lui Michelle Pfeiffer - o doamnă de vârstă mijlocie, care are în sfârşit curajul de a-şi da demisia şi de a începe să-şi trăiască viaţa. Filmul e ok, dar mă aşteptam la mai mult. Merge pentru dimineaţa de 1 ianuarie :-)

Bad teacher - profa rea, da bună. O piţipoancă e profesor de engleză provizoriu - până îşi găseşte un soţ suficient de bogat ca să o întreţină. Am mai văzut profe nebune prin filme, da Cameron Diaz le întrece pe toate - doarme la şcoală cât elevii se uită la filme, se droghează sub catedră şi so on. În final se alege cu profu de sport :-) Filmul e amuzant, merge pentru o seară în care nu ai altceva de văzut. A! Iar am dat de Timberlake.

Sex and the city 2 - chiar îmi era dor de cele 4 newyorkeze. De data asta acţiunea e la Abu Dhabi, unde fetele ajung datorită Samanthei. Hotelul unde stau e minunat, iar oportunităţile de distracţie la fel. Evident, apar şi probleme - mediul puritan din Emiratele Arabe nu permite afişarea sexualităţii şi aşa cum era de aşteptat Samantha intră în belele. Cu coada între picioare, fetele se reîntorc la New York, unde descoperă că viaţa de familie nu era chiar aşa de naşpa cum credeau ele.

The smurfs - film de animaţie cu ştrumfii, omuleţii albaştri de care eram îndrăgostită după revoluţie. Vrăjitorul Gargamel şi a lui pisică (tare fun mâtza asta) ajung cu 6 ştrumfi în New York. Acolo dau peste un cuplu drăguţ, care îi ajută să regăsească luna albastră şi astfel se reîntorc acasă. E un film pentru copii, nu pot să spun că m-a dat pe spate.

Contagion - mi-a plăcut. Omenirea trece printr-o pandemie - un fel de gripă aviară scăpată de sub control, doar că virusul e o combinaţie venită de la un porc şi un liliac. Un grup de medici şi cercetători încearcă găsirea antivirusului, dar şi pacientul zero - cel de la care a pornit totul. Film plin de vedete - Matt Damon, Marion cottilard, Kate Winslet, Gwyneth Paltrow şi alţii. Interesant e modul cum reacţionează oamenii în situaţie de criză - panică şi animalism. Mi-a plăcut.

Tower Heist - o comedie despre un grup de angajaţi la un complex luxos de apartamente care pun la cale un plan pentru a se răzbuna pe un escroc miliardar de pe Wall Street care le-a furat fondul de pensii. Film amuzant cu Ben Stiller, Eddie Murphy, Tea Leoni si Alan Alda (în rolul miliardarului escroc).

Just go with it - Adam Sandler e un chirurg estetician, care are nevoie de o fostă nevastă în ideea de a face o nouă cucerire. Pentru asta o implică pe asistenta lui, Jennifer Aniston, care vine la pachet şi cu cei 2 copii - o fetiţă cu accent britanic şi un băieţel simpatic care vrea să înoate în Hawai cu delfinii. Faptul că l-am văzut de pe la 3 până pe la 5 dimineaţa m-a făcut să-i apreciez mai mult fazele comice. Mda, cred că e o comedie numai bună pentru o seară obositoare.

The art of getting by - un film drăguţ, mai mult pentru adolescenţi. George este un tanar singuratic, care a facut totul pana in anul de absolvire, mai putin teme. Scoţând-o din belele, el se imprieteneste cu Sally, o fată populară, dar cu o mamă ciudată. George e genul de elev supradotat, dar care are norocul de a fi descoperit, apreciat şi încurajat de profi şi de director, care găsesc metodele potrivite pentru a-l stimula să termine liceul cu brio. un film simpatic.

Horrible bosses - comedie care îţi dă idei :-) Trei prieteni sunt disperaţi de şefii lor, astfel încât decid să îi omoare. Pentru asta angajează un consultant în crime dintr-un bar dubios. În final, reuşesc să scape de şefii idioţi, chiar dacă ei personal nu ucid pe nici unul. Film fun, recomand pentru finalul unei zile în care ai vrut să-ţi strângi de gât şeful :-)

Megamind - voiam de mult să-l văd, dar acum i-a venit timpul (asta pentru că am nimerit întâmplător pe hbo). Film de animaţie, mai mult pentru adulţi decât pentru copii. Ideea e tare faină - Megamind e personajul negativ care devine pozitiv, dar într-un mare fel :-) după ce-şi distruge singurul duşman, pe Metroman, Megamind îşi dă seamă că fără personajul pozitiv viaţa e tare boring, aşa că îşi crează şi educă propriul duşman... care se dovedeşte mai rău decât el. Foarte fain film, vreau să-l revăd.

An education - de departe filmul care mi-a plăcut cel mai mult din toată lista (alături de Megamind). În Anglia anilor '60 Jenny e o elevă cu viitor la Oxford, asta până când îl întâlneşte pe David, un tip mai în vârstă şi foarte versat, cu care ajunge şi la Paris. Ciudată e reacţia părinţilor ei, conservatori, impresionaţi de şarmul, banii şi relaţiile lui David, astfel încât sunt dispuşi să renunţe la educaţia fetei în schimbul marajului cu David. David însă e mare şarlatan, ba mai mult, e însurat şi are şi copil. Jenny îşi revine din situaţia penibilă, se reîntoarce la şcoală şi în final la Oxford. Film numai bun pentru fetele care cred că şansa reuşitei lor în viaţă stă în masculul de pe lângă ele. Mi-a plăcut de Carey Mulligan, am descoperit-o în Să nu mă părăseşti şi îmi place din ce în ce mai mult de ea. Cu filmul ăsta am decis: filmele britanice sunt preferatele mele. Am zis! :-)

ce-am mai văzut II

al doilea calup de filme văzut vacanţa asta (cred că o să urmeze şi partea a III-a pentru că în fiecare zi văd cel puţin un film, dacă nu chiar 2-3; din cauza filmelor mi-am schimbat şi bioritmul, am ajuns să mă culc pe la 4, 5 dimineaţa). so...

Moneyball - filmul ăsta l-am văzut la recomandarea lui Adi, cu el şi cu O. la Cinema livingroom. Brad Pitt e în rolul principal, Billy Beane, fost jucător de baseball, iar acum manager la Oakland Athletics. Pentru că jucătorii buni îi pleacă la alte echipe, managerul apelează la ajutorul unui economist şi aplică o metodă total neconvenţională în lumea baseball-ului: formarea unei echipe cu ajutorul statisticii şi a calculatorului. Deşi toată lumea îi este împotrivă, Billy demonstrează că metoda e eficientă. Un film interesant, dar cum eu nu mă pricep deloc la baseball l-am găsit şi boring pe ici pe colo. Povestea e bazată pe un caz real, filmul merită văzut (o dată!).

In time - ei, filmul ăsta chiar mi-a plăcut. mult. Filmul e sf, într-o lume în care banii sunt înlocuiţi de timp. Îmbătrânirea se opreşte la 25 de ani, singurul mod de a rămâne în viaţă e să câştigi, să fugi sau să moşteneşti mai mult timp. Will Salas (Justin Timberlake, deşi aveam aversiune faţă de el, de la Reţeaua de socializare îmi place din ce în ce mai mult de el; plus că aici chiar face un rol bun). Printr-o întâmplare Will primeşte 100 de ani, iar viaţa lui se schimbă radical după ce ajunge în cartierul celor cu timp fără număr. Acolo o cunoaşte pe Sylvia, moştenitoarea bogătanului numer one. Împreună, luptă împotriva sistemul corupt, unde tatăl fetei e principalul jucător. Foarte fain film, îl recomand pentru o seară în care vreţi un film de acţiune.

Johnny English reborn - Rowan Atkinson e tot agentul secret nătâng, dar plin de noroc, ca şi în primul film. De data asta luptă contra unei grupări secrete de asasini, grupare care i-a sabotat o misiune anterioară. Filmul e comic, dar nu prea :-); Rowan Atkinson e amuzant, dar cu toate astea, am reuşit să văd filmul în întregime abia după a treia încercare. Film numai bun pentru o seară de duminică.

Just friends - şi ăsta l-am văzut dintr-o întâmplare, ştiu că filmul e de vreo 6-7 ani. Chris Brander e un fost grăsan, calul de bătaie în liceu şi îndrăgostit de Jamie Palamino, care însă îl păstrează în friendship zone. După 10 ani, Chris se întoarce în oraş, ca un cunoscut manager de muzică. Scopul lui e să o recâştige pe Jamie şi de aici tot felul de situaţii amuzante. Filmul e ok, mie cel mai mult mi-a plăcut de Ryan Reynolds, grăsan, cântând cu patos I swear (ehei, all4one :-).

Super 8 - filmul ăsta l-am văzut la recomandarea lui K8 şi nu mi-a părut rău. Prin anii 70 un grup de copii dintr-un orăşel fac un film cu zombies. În timp ce filmează cu camera lor Super 8, copiii sunt martorii unui accident de tren. La puţin timp după acesta, în oraş încep să se raporteze dispariţii inexplicabile. Copiii descoperă misterul, în accident fiind eliberat un alien, disperat să ajungă acasă. Copiii sunt tare drăguţi, iar filmul mi-a plăcut.

What's your number - ei, filmul ăsta m-a făcut să râd cu lacrimi. E o comedie romantică, dar e ceva la Anna Faris în filmul ăsta, încât e tare amuzantă. Personajul principal, Ally Darling, citeşte într-o revistă mondenă că o femeie are în medie 10.5 bărbaţi toată viaţa, şi cum numărul ei e de 20 de bărbaţi deja - începe să-şi facă griji. Nu mai vrea relaţii noi ci îşi caută alesul printre fostele relaţii, ajutată de vecinul de palier, un muzician simpatic şi afemeiat jucat de Chris Evans. Cei 2 se îndrăgostesc bla bla, dar filmul e fun. îl recomand pentru finalul unei zile nashpa, e foarte amuzant şi vă va binedispune.

Bridesmaides - o comedie despre tragedia unei domnişoare de onoare, dată la o parte de noua prietenă a lui Lilian, cea mai bună prietenă a ei, care se mărită. Viaţa lui Annie e dată complet peste cap, îşi pierde locul de muncă, are o relaţie dubioasă cu un egocentrist, iar planificarea nunţii lui Lilian îi dă multă bătaie de cap. Un film cu umor, romantism şi tipe fun. e numai bun de o seară de duminică, sau pentru finalul unui zile de luni. A! să nu uit - aici am auzit 2 dintre cele mai ascultate melodii de săptămâna asta: Wicked way şi Lionel Richie - three times a lady.

One day - ei, ăsta e clar preferatul meu dintre toate filmele văzute vacanţa asta. Îmi propusesem să nu văd filmul decât după ce citesc cartea, dar planurile s-au schimbat într-o noapte depresivă pe la ora 3. Filmul e povestea unei singure zi - 15 iulie - timp de 20 de ani. E povestea Emmei şi a lui Dexter; doi tineri care se cuplează pentru o zi acum 20 de ani, dar decid să continue ca prieteni. Viaţa lor e mereu în contratimp - în timp ce Emma e chelneriţă la un bar boring, Dexter e un producător celebru de teve, apoi Emma devine profă de engleză şi scriitoare de succes iar Dexter un ratat profesional şi emoţional. În timp, cei doi realizează că ar trebui să fie împreună, dar cum life's a bitch, lucrurile au altă întorsătură. Filmul e sensibil; relaţia celor doi tare frumos transpusă, deşi am feelingul că în carte lucrurile sunt şi mai bine spuse (îmi doresc mult să o citesc, dar e 40 de lei!) Nu ştiu dacă are legătură cu faptul că l-am văzut de la 3 la 5 dimineaţa, dar pe mine filmul ăsta m-a emoţionat. şi mi-a plăcut. Soundtrackul atrage atenţia - cel mai mult mi-a plăcut melodia asta. Aşadar, un film foarte british, cu Anne Hathaway şi cu multă sensibilitate.

ce-am mai văzut I

adică filme. Perioada asta am văzut foooarte multe filme; e nevoie să scriu câte ceva despre ele ca să mi le mai amintesc mai târziu.

Hugo - un film frumos, regizat de Scorsese. Atmosferă vintage, Paris, filme alb-negru, romantism - un film frumos (e drept că şi cam boring, dar dacă ai răbdare, filmul ajunge să-ţi placă). Hugo e un băieţel orfan, lăsat în grija unchiului beţiv, ceasornicar la Gare du Nord (cred!) în Paris. Hugo are un roboţel, singura moştenire de la tatăl său. Încearcă să-i descopere secretul, furând piese de la magazinul de jucării din gară. Aşa îl cunoaşte pe proprietarul acestuia şi pe nepoata lui, pasionată de secrete. Împreună, cei 2 descoperă secretul roboţelului, dar şi secretul bunicului fetei, un mare regizor de film - Georges Méliès (omul chiar a existat; după film m-am uitat pe youtube la filmele lui vechi - Le voyage dans la lune mi-a plăcut mult). Aşa cum am spus, un film frumos, de văzut cu ceai cald şi copiii alături.

Crazy, stupid, love - o comedie romantică, cu Steve Carell şi Julianne Moore. Cal are 40 de ani şi o familie frumoasă, totul e ok până când nevasta îl anunţă că vrea să divoţeze. Pe când îşi plânge de milă într-un bar dă peste un metrosexual (! :-), Jacob care îl ajută să-şi descopere masculinitatea din el :-)) Ei, Jacob se îndrăgosteşte de fiica lui Cal, apar probleme, dar totul e bine când se termină cu bine. Un film amuzant, de văzut în vacanţă.

30 minutes or less - comedie-acţiune. 2 tipi un pic retardaţi forţează un băiat care livrează pizza să dea o spargere la bancă pentru ei. Pentru asta îi leagă de piept o bombă şi îi dau 30 minute sau mai puţin. Omul nostru îşi implică şi prietenul cel mai bun în rezolvarea situaţie. Filmul e fun, pe mine m-a distrat.

Love and other drugs - ştiu că e vechi, da eu abia acum l-am văzut. E vorba despre metodele lipsite de etică ce se practicau în anii '90 în industria farmaceutică din America, asta pe fondul unei poveşti de dragoste dintre un agent de vânzări plin de ambiţie şi o artistă nonconformistă, bolnavă de Parkinson. Tipa e jucată de Anne Hathaway, o actriţă care-mi place din ce în ce mai mult. Filmul e şi comedie, are şi romantism, mie mi-a plăcut.

In Bruges - şi ăsta e vechi, da acum i-a venit timpul. Cum eu am o pasiune pentru Bruges şi îmi doresc să ajung acolo cât mai curând, filmul mi-a plăcut mai mult pentru imaginile frumoase din orăşelul medieval. Pe scurt, e povestea a doi irlandezi, asasini, aceştia încercând să pozeze în turişti şi să scape de urmărire. Lui Ken, bătrânul, îi place oraşul, dar Ray, tinerelul şi principalul vinovat de exilul acesta e enervat că trebuie să-şi piardă timpul în fucking Bruges. Filmul are acţiune şi imagini frumoase, dar şi umor şi ironie. mi-a plăcut.

Drive angry - ăsta l-am văzut din întâmplare; se uita la el K8, iar eu citeam alături, dar acţiunea m-a prins. Milton e un evadat din iad (pe bune!) şi are 3 zile la diospoziţie ca să-şi salveze nepoata de câteva luni şi să-şi răzbune fiica ucisă de o sectă satanistă. Pe drum e ajutat de Piper, o chelneriţă bătăuşă şi împreună reuşesc să distrugă secta şi să salveze bebeluşul. Milton e jucat de Nicolas Cage, filmul te prinde, dar nu e genul de film pe care să-l revăd.

Rise of the planet of the apes - şi ăsta am început să-l văd trăgând cu ochiul în laptopul lui K8. Povestea e interesantă - Will e un om de ştiinţă care caută un leac pentru Alzheimeier, făcând experimente pe maimuţe. Medicamentul descoperit are ceva efecte, dar situaţia scapă de sub control, maimuţele devenind violente. Cesar e un cimpanzeu cu inteligenţa dezvoltată de medicament, care trăieşte acasă cu Will şi tatăl său, acum mai bine după tratamentul cu noul medicament. John Lithgow face un rol bun aici. Mă rog, izbucneşte un conflict între maimuţe şi oameni, iar filmul e cu final deschis. Aşa cum am spus, un film interesant, mi-a plăcut.

Drive - Ryan Gosling e un şofer cu viaţă dublă - ziua e cascador de filme, iar noaptea e şofer la diverse jafuri. Acesta se îndrăgosteşte de vecina lui de palier, iar când soţul ei a ieşit din închisoare, decide să-l ajute la un jaf menit să-l elibereze pe acesta de datorii. Lucrurile merg prost, iar Ryan (nu mai ştiu cum în chema în film) încearcă să pedepsească vinovaţii. Mda, nu e genul de film pe care l-aş revedea, dar e ok; numai bun pentru vineri seara când n-ai altceva mai bun de făcut.

Black death - un film despre ravagiile făcute de ciumă în Anglia medievală. Povestea unui călugăr, Osmund, însarcinat sa il conduca pe cavalerul Ulric şi pe grupul sau de mercenari in mijlocul unei mlastini indepartate. Misiunea lor este accea de a prinde si omori un necroman, care in cele din urma se dovedeste a fi o frumoasa si tanara femeie, Langiva. Aceasta era capabila sa readuca la viata orice corp. Osmund e macinat pe de o parte de dragostea fata de Dumnezeu si, pe de alta parte, de dragostea fata de fata. Cosmarul calatoriei incepe in mometul in care Langiva isi arata adevarata identitate satanica. Textul l-am luat de aici, că deja m-am plictisit să povestesc eu filmele :-) Un film plin de suspans şi acţiune, dar nu l-aş revedea.

never let me go

We all complete. Maybe none of us really understand what we’ve lived through, or feel we’ve had enough time. (ultima replică a filmului, nu e în carte)

cu Kazuo Ishiguro am făcut cunostinta acum 14 ani cand am citit Ramasitele zilei. Eram intr-un moment confuz al vietii mele, ma refaceam dupa marea depresie a vietii mele intr-un orasel taranesc, unde eram invatatoare la clasa a III-a. Era toamna, stateam langa soba in casa unchilor mei si m-am apucat de citit Ishiguro, din simplul motiv ca era singura carte luata de acasa. Imi amintesc cum cartea m-a prins repede, iar povestea majordomului Stevens m-a ajutat sa ies din starea aceea tampita. Eram pe la mijlocul cartii cand am constientizat ce mult mi-a lipsit lectura, si ca unul dintre motivele pentru care stateam in starea aceea nenorocita era ca renuntasem, pe langa prieteni, si la citit. Anyway, lucrurile au redevenit optimiste, dar am ramas cum feelingul Ramasitelor zilei.

Sa nu ma parasesti (Never let me go mi se pare un titlu mai bun) mi-am luat-o cu 9 lei la oferta ziarului de Iasi, fara recomandare - doar pentru ca Ishiguro era autorul. Am inceput sa citesc cartea in avionul de la Talinn la Frankfurt si am continuat sa o citesc in fiecare moment liber. M-am asteptat sa-mi placa, dar nu m-am asteptat sa ma si impresioneze asa de tare. Povestea este confesiunea lui Kathy H. o ingrijitoare de 31 de ani care isi incepre relatarea cu Hailsham, aparent o casa de copii idilica, unde se dezvolta copii frumosi pentru lumea viitoare. Personajele principale sunt Tommy (un baietel ciudat, cu un temperament greu de controlat, tinta tuturor farselor), Ruth (fata populara, care infrumuseteaza totul in favoarea ei) si Kathy (un copil sensibil, care incearca sa tina in balanta prietenia pentru cei 2). Treptat aflam ca sunt multe in neregula cu Hailshamul, eu incepandu-i sa-i spun Hellsham. Nu se pomenesc deloc parintii sau familiile copiilor, paznicii sunt tacuti, copiii incurajati sa fie creativi (lucrarile lor cele mai speciale sunt luate periodic de Madame la Galerie, un loc cu o aura mitica, nimeni neputand garanta ca e real). In acelasi timp, copiii realizeaza ca sunt clone, oameni creati in ebrubeta cu singura menire de a dona organe oamenilor de afara si de a se ingriji unii pe altii in perioadele de recuperare dintre doua donatii. In adolescenta Tommy si Ruth devin prieteni in sens romantic, iar legatura speciala dintre Kathy si cei 2 se consolideaza, in ciuda rautatilor lui Ruth. La 17-18 ani cei trei sunt tranferati la Casute, un altfel de camin, unde nu au paznici (doar un batran morocanos care administreaza locul) si pot profita de scurta perioada de libertate pana la donatii. Apare din ce in ce mai tare ideea (mai ales printre veterani - elevii veniti cu un an inainte) ca elevii de la Hailsham sunt speciali, dar nu prea inteleg ei cum. Aici Kathy (ca de altfel toti elevii) descopera sexul si toate nelinistile legate de el. Momentul de cotitura e o excursie in Norfolk (coltul pierdut al Angliei, unde s-ar gasi, dupa un alt mit al celor de la Hailsham toate lucrurile pierdute). Acolo tineri o cauta pe posibila lui Ruth, dar sunt dezamagiti (posibilul/-a e o persoana care ar fi putut fi modelul dupa care au fost clonati). Dupa un moment de tensiune, Kathy si Tommy raman sa hoinareasca singuri prin oras, cautand o caseta cu un cantec indragit in copilarie de Kathy (Never let me go al lui Judy Bridgewater, cantec care da si titlul romanului). In timp ce asculta acest cantec in copilarie, Kathy a fost surprinsa dansand cu o papusa in brate de Madame, care a fugit plangand la vederea ei. Prietenia dintre cei 3 devine destul de fragila, Kathy cerand in scurt timp sa devina ingrijitoare. Asa o redescopera pe Ruth care se recupera greu dupa prima donatie, iar prin Ruth, il redescopera pe Tommy, aflat in recuperare dupa a doua donatie. Ruth, simtind probabil ca nu o mai duce mult, incearca sa-i apropie pe cei doi, realizand ca ea a fost motivul pentru care Kathy si Tommy nu au fost impreuna, desi e evident (chiar si printre randurile povestite de Kathy) ca se iubeau. Kathy devine ingrijitoarea lui Tommy si se hotarasc sa o caute pe Madame si sa-i ceara o amanare, o perioada de gratie pe care sa o petreaca impreuna pana la donatiile fatale. Un mit al copiilor-clone spunea ca acest lucru ar fi posibil pentu un cuplu, daca dovedeau ca se iubesc cu adevarat. Tinerii o gasesc pe Madame,dar si pe si pe Miss Emily, de la care odata cu spulberarea oricarei iluzii afla si piesele de puzzle lipsa ale vietii lor. Ei sunt intradevar consecinta unui experiment de dupa razboi - clonele erau solutia lumii pentru vindecarea tuturor bolilor. Mai afla ca Hailsham a fost un loc privilegiat - ca Madame si miss Emily au luptat pentru a-i creste in demnitate, dorind sa demonstreze lumii ca sunt copii cu suflete (asta era si rolul Galeriei - sa demonstreze lumii ca si clonele pot crea arta, deci au suflete). Se pare ca lumea a fost usor impresionata, dar egoismul salvarii propriei lor vieti a primat - iar clonele au continuat sa fie sacrificate prin donatii, pana se sfarseau in dureri groaznice in clinici de recuperare. Finalul a devenit previzibil pentru mine - dar si foarte trist. Tommy si Kathy se despart, iar destinul conform caruia au trait ca sa se sacrifice pentru oamenii adevarati se implineste. Tommy moare dupa a patra donatie, iar Kathy isi incheie cariera de ingrijitoare, urmand probabil a primi si instiintarea primei donatii. Nu intamplator, cartea se termina cu un drum spre Norfolk, locul unde se afla locurile pierdute (poate o metafora creata de Ishiguro pentru viitorul pierdut al celor doi, nu stiu!).

O carte trista, care se citeste repede, dar care te lasa sfarsit. M-a durut dragostea fara viitor al celor doi, dar si visul simplu al rautacioasei Ruth (care isi dorea sa munceasca intr-un birou). M-a durut naivitatea copiilor, lupta zadarnica a lui Madame si alui Miss Emily, dar si egoismul oamenilor adevarati. M-a impresionat melodia trista care da titlul cartii, scriitura lui Ishiguro si presimt ca si filmul o sa-mi faca acelasi lucru.

Never let me go... filmul. Emoţionant... chiar m-au umflat lacrimile la final. Povestea cărţii e cam trunchiată, dar filmul e plin de emoţie. În carte nu apar nicăieri bariere fizice, în film personajele au brăţări de identificare. Mai apare şi o siglă al Programului Naţional de Donare. Actorii şi-au făcut treaba bine (eu oricum, de la Atonement şi Pride and prejudice eram fan Keira Knightley), dar şi ceilalţi au făcut treaba bună, mai ales copiii. Filmul mi s-a părut şi mai trist pentru că pune imagini acolo unde imaginaţia mea refuza să treacă. Apare şi mai evident sacrificiul şi oroarea donaţiilor. Sper doar ca omenirea să nu ajungă niciodată să facă astfel de crime de dragul nemuririi. spun prostii, e târziu şi sunt îngrozitor de obosită, mă aşteaptă o săptămână grea. Noapte bună! să-l citiţi pe Ishiguro!

ce-am mai văzut

adică filme. În ultima vreme am văzut destul de multe filme (e drept, că mai mult pe fugă).

Midnight in Paris - în regia lui Woody Allen, cu Owen Wilson, care e un reveur, un scriitor cu imaginaţie bogată. În fiecare seară, pe străzile Parisului opreşte o maşină de epocă care îl duce în timp, în Parisul anilor 20, unde, how else, se îndrăgosteşte. Printre alţii, îi cunoaştem pe Dali, Picasso, Hemingway, Modigliani, F.Scott. Fitzgerald (cu tot cu Zelda). Un film frumos, cu Paris în ploaie, cu romantism şi nostalgie. Mi-a plăcut ideea cum că fiecare epocă are nostalgia altei epoci trecute (dacă pentru Gil anii '20 erau culmea fericirii, pentru personajele din anii '20 asta e reprezentat de La belle epoque).

Just like Heaven - am scris deja aici.

Friends with benefits - relaţie fără obligaţii, cu Justin Timberlake şi Mila Kunis (din ce în ce mai prezentă în filme în ultima vreme). Cred că l-am văzut la momentul potrivit pentru că mi-a plăcut; are replici amuzante, kriss kross (pe bune :-) şi flash mob. În plus Woody Harrelson aduce un plus de umor în rolul prietenului homosexual.

No Strings attached - tot un Friend with benefits, doar că fără fundul lui Justin Timberlake. E vorba tot de o relaţie fără obligaţii (dintre Ashton Kutcher şi Natalie Portman, care nu au avut chimia dintre Timberlake şi Kunis, părerea mea :-) dar evident, în final cei doi se îndrăgostesc.

Grown Ups - îl aveam în laptop, dar până la urmă l-am văzut pe hbo. Filmul e fun, o nostalgie pentru vremurile de altădată. Cinci adulţi se reunesc după vreo 20 de ani, cu familii, cu căţel şi purcel. Mi-a plăcut diferenţa dintre ei şi copii, şi cum copiii ajung să aprecieze prieteniile şi joaca în aer liber în locul jocurilor pe computer. e amuzant pentru duninică seara; mi-a plăcut ideea din sinopsis - că a îmbătrâni nu înseamnă că te şi maturizezi :-)

Something borrowed - nu mi-a plăcut. Rachel e fata bună care de când se ştie s-a sacrificat pentru blonda sa prietenă Darcy (de Kate Hudson mi-a plăcut în rolul ăsta). Până la urmă îi sacrifică şi iubirea vieţii ei, ironia fiind că ajunge să le aranjeze şi nunta celor doi. În final rămâne cu iubitul, chestie cam naşpa, mie nu mi-a plăcut deloc de tipul ăsta (e molâu şi nu ştie ce vrea). Cel mai mult mi-a plăcut de Ethan (jucat de John Krasinski) eternul prieten cel mai bun (realist, dar care rămâne cu buza umflată).

love actually

super film, o să-mi fac timp să scriu despre el. Deocamdată doar atât: am descoperit cadoul perfect de Crăciun - o să le dau tuturor oamenilor dragi mie filmul ăsta :-)

watch the movie, forget the book

fiecare are lumea lui. Trebuie să ne înfingem rădăcinile în pământul care ne convine. (p. 83) deci, da. am comis-o iar. după ce-am fost plictisită de cealaltă carte a lui Marc Levy, m-am mai ars o dată. Şi dacă e adevărat e tot pe linie supranaturală, dar parcă povestea e ceva mai drăguţă decât cealaltă. E povestea doctoriţei de carieră Lauren, care are un accident de maşină şi devine spirit. E găsită în dulap de arhitectul Arthur, care i-a închiriat apartamentul. Surpriza e că doar acesta o poate vedea. După ce trece de şocul existenţei fantomei Lauren, Arthur decide că vrea să o ajute şi se angajează în salvarea ei. Între timp, mama fetei, convinsă de medici, vrea să o deconecteze de la aparate, dar Arthur îi fură corpul. Evident, pe parcurs, cei doi se îndrăgostesc unul de celălalt. Între timp, mai apare şi un poliţist determinat să dovedească că Arthur a furat corpul lui Lauren, dar care, confruntat de acesta, nu numai că îl crede, dar îl şi ajută. Inexplicabil, fata îşi revine din comă, nerecunoscundu-l pe Arthur, dar cartea lasă impresia că treaba se va rezolva. Şi gata! Atât! Scriitura mi se pare forţată, de parcă Levy se dorea în mod special amuzant sau să facă impresie bună. nu mi-a plăcut.
Cât despre film... ehei, altceva! Si cum poate sa nu-mi placa un film care incepe cu cantec drag de-al lui Katie Melua si in plus il mai are in rolul principal pe Mark Ruffalo :-) Ce sa mai zic, ca si de Reese Witerspoon imi place. Deci, da. filmul e fain, e cald, plin de umor. Cartea e boring. Filmul respecta pe ici pe colo cartea, Arthur e David, iar Lauren e Elisabeth... in rest povestea e tot pe-acolo, doar ca e mult, mult mai draguta :-) so, watch the movie, forget the book! - nu pot sa cred c-am scris EU asta! :-)

cu ochii larg inchisi

Oricât de tare ne-am cufunda în iubire, există o parte din noi înşine care tânjeşte spre altceva. (Lorin Strerian - prefaţa p. 10)
cartea asta am luat-o din curiozitate. Văzusem filmul cu Tom Cruise şi Nicole Kidman, ultimul film al lui Stanley Kubrick, controversat, bla bla. Asta m-a făcut curioasă să citesc şi cartea, dar ca de obicei, cartea a avut momentul ei. E o lectură facilă, de maxim 2 ore. E povestea medicului vienez Fridolin, o poveste despre vis şi realitate. Fridolin are un mariaj împlinit cu Albertine, o fetiţă drăgălaşă, carieră şi pacienţi mulţumiţi. Povestea se desfăşoară pe parcursul a 2 nopţi. Prima seară începe cu vizita la un pacient al lui Fridolin - un bătrân pe moarte unde o cunoaştem pe fiica lui (îndrăgostită de medic, dar logodită cu altcineva), apoi contiunuă cu vizita la o prostituată tânără, pe care deşi o plăteşte, nu are relaţii sexuale cu ea şi atinge punctul culminant când Fridolin se întâlneşte cu un fost coleg de facultate, pianist, care-i povesteşte de locul unde e angajat - diverse case din Viena, unde se pare că au loc întâlniri ale unui secte secrete, plină de mister şi erotism. Fridolin devine curios şi printr-o şmecherie reuşeşte să intre la una dintre aceste întâlniri. Este descoperit şi pe cale să o păţească rău de tot, când e salvat de o femeie misterioasă, care ia toată vina asupra ei, sacrificându-se (!!) pentru el. Ajuns acasă, Albertine, nevastă-sa îi povesteşte un vis ciudat, erotic, în care ea asistă fără să intervină la crucificarea lui. Marcat de visul Albertinei, frustrat, Fridolin decide să o caute pe necunoscuta care s-a sacrificat pentru el, dar, din erotism şi senzualitate, toată povestea se transformă în patologic şi macabru. Fridolin se reîntoarce la familie, concluzionând că nici un vis nu este cu desăvârşire numai vis (p. 117). Şi gata! Se pare că autorul, Arthur Schnitzler, contemporan cu Freud şi Viena lui, a fost catalogat de Hitler, alt contemporan :-), ca pornograf, iar scrierile lui au fost etichetate drept "murdării evreieşti". Filmul e diferit de carte... personajele au alte nume, acţiunea nu se petrece în Viena anilor 1900, ci în New York-ul contemporan, în rest... acelaşi mister, bal mascat şi erotism (ok, filmul are mai mult erotism decât cartea :-). Nu ştiu de ce, dar după ce am văzut Viena, mi se pare că e locul perfect pentru acţiunea cărţii. Cu ochii larg închişi e o carte care dă de gândit celor care curtează psihanaliza şi e un film care merită văzut, fie şi numai pentru a judeca singuri perspectiva lui Kubrick.