strigătul lui Graff

Să te plângi e un lucru pretenţios. Surâsul e, dintre toate strâmbăturile, preferatul meu. Dintre strigăte, prefer tăcerea. (p. 63)
Eram în Franţa când Marie-Laure mi-a spus că Strigătul lui Munch a fost furat. Ţin minte că nu mi-a venit să cred şi ca să fiu sigură că nu e doar o barieră de limbă am imitat cu mâinile pe faţă celebra pictură. Marie-Laure mi-a confirmat că da, despre pictura asta vorbea, iar confirmarea m-a făcut să mă gândesc doar la asta toată seara.
Strigătul lui Laurent Graff este în ciuda celor 100 de pagini un roman destul de complex, cu personaje şi poveşti inedite. Personajul principal e un taxator de pe autostradă, un solitar fără prieteni şi în mâna căruia ajunge din întâmplare tabloul furat al lui Munch. În acelaşi timp aflăm că omenirea piere încet, înnebunită fiind de un sunet- un ţipăt. Cumva, personajul nostru e ferit de noua apocalipsă - el nu aude strigătul. Când începeam să mă întreb ce e totuşi cu individul ăsta, şi când mai erau doar câteva pagini din carte, aflăm că e mai singur chiar decât intuiam - soţia însărcinată i-a fost omorâtă într-un accident de maşină şi de atunci lumea lui s-a schimbat. Autostrada e personaj principal în carte, mi-au plăcut mult descrierile. Interesante sunt şi celelalte personaje care apar: Calo, coleg de serviciu care e pasionat de semnele de circulaţie (ba chiar inventa singur semne de circulaţie cum ar fi pericol, oameni ai străzii sau parcare subterană pentru femei :-), Joras, o femeie cu un ghinion incredibil - soţul şi amantul s-au ciocnit într-un accident de circulaţie şi acum erau în comă în paturi alăturate, femeia stând pe un scaun în mijlocul lor, cu mâna stângă strângând mâna soţului, iar cu dreapta pe-a amantului, Palika, bucătarul care găteşte un singur fel de mâncare şi improvizează restul, Rene, un homeless care a descoperit cum poate să aibă mereu un pat cald profitând de amanţii care închiriau camera de hotel, dar nu o foloseau decât 2-3 ore sau Enora, o infirmieră care nu şi-a putut salva fiul de la înec. O carte tristă, scurtă şi ciudată. Nu pot să spun că mi-a plăcut, dar m-a impresionat.

Delft - lumină, perle, inocenţă şi poveste

Numai hoţii şi copiii fug. (p. 117 şi p. 283)

în 2002, la sfârşit de iulie eram la Paris. în frum spre Bordeaux. Una dintre priorităţile noastre era Luvrul, cu un an în urmă nu reuşisem să-l văd, dar acum eram cu Cătălin aşa că nu puteam să ratăm întâlnirea cu marele muzeu. Aveam pe listă câteva capodopere pe care voiam neapărat să le văd: sclavii lui Michelangelo, minunile antichităţii şi Dantelăreasa lui Vermeer. Văzusem odată un film despre tabloul ăsta, apoi am fost fascinată de lumina picturii lui Vermeer. Culmea ghinionului, în ziua aceea sala Vermeer era închisă. Îmi amintesc că m-am aşezat supărată pe o bancă din aia de catifea şi m-am consolat uitându-mă la Ingres. Asta e, mi-am zis, o să vin altădată special pentru Vermeer.

De Fata cu cercel de perlă nu mai ştiu cum auzit - mă refer la tablou; despre cartea lui Tracy Chevalier am citit prima dată pe site-ul Polirom, dar era prea scumpă ca să pot să mi-o cumpăr. Apoi am downloadat cartea de pe scribd şi am citit vreo 30 de pargini (pe nerăsuflate) la cursul de nonformal de la Straja. În februarie însă am găsit albumul Vermeer la 15 lei la Humanitas, iar în martie am făsit cartea la 18 lei la Carrefour. Cu toată aşteptarea, abia acum i-a venit rândul cărţii la citit. Am dat-o gata într-o zi; e foarte uşor de lecturat şi foarte plăcută la citit (mai ales într-o zi răcoroasă de vară ca ieri). Albumul de artă a fost foarte util, puteam vizualiza tablourile în timp ce citeam.

Aşadar, cartea e povestea lui Griet, o tânără din Olanda sec. XVII, fiica unui faianţar, care după ce a orbit la muncă e nevoit să-şi trimită fiica ca slujnică la familia Vermeer, pictor renumit pentru Vederea din Delft, dar şi pentru faptul că era căpetenia Ghildei Sfântul Luca. Aşadar, fata îşi lasă familia şi se mută în noua casă, unde are de înfruntat gelozia nevestei lui Vermeer, greutăţile date gratuit uneori de Tanneke (celalaltă slujnică) şi răutatea Corneliei, fata mai mare a pictorului. remarcăm pe Maria Thins, soacra lui Vermeer, genul de femeie care în literatură e de obicei numită straşnică :-) Aceasta intuieşte capacităţile de muncă şi caracterul lui Griet, dar nu o poate ajuta prea mult în faţa fiicei sale. Treptat Griet se obişnuieşte cu locul de muncă - deşi nu e deloc simplu - pe lângă spălat, călcat, mâncare şi cumpărături, mai are de făcut curat în atelierul pictorului. Treaba pare simplă, dar e de fapt complicată - trebuie să facă curat fără să mişte nimic. Deşteaptă cum e, îşi dezvoltă propriul sistem de măsurare ca să facă curat, dar totul să pară nemişcat. În timp devine asistenta pictorului, pe care-l ajută în prepararea culorilor. Mi-au plăcut la nebunie pasajele în care se descrie măcinarea oaselor de fildeş, sau combinaţia prafului de culoare cu uleiul de in (chiar sunt curioasă cum miroase uleiul de in - în mintea mea miroase ca un tablou proaspăt pictat :-). Îl cunoaşte pe Pieter, fiul măcelarului, care în timp se îndrăgosteşte de ea, dar şi pe bogatul van Ruijven, patronul artistic al lui Vermeer. Acesta comandă un tablou cu ochioasa, aşa cum îi spune el, în ideea că o dată cu tabloul o să primească şi fata. Paginile în care se descrie pictarea tabloului sunt o mică bijuterie. Nu pot eu să descriu în cuvinte, asta e clar, trebuie să citiţi ca să vă faceţi o idee. Ca tabloul să fie terminat, Griet trebuie să poarte cerceii cu perle ai Catharinei, nevasta lui Vermeer. Aceasta descoperă tabloul, vrea să-l distrugă, dar e oprită de pictor. Tânăra trebuie să ia o decizie referitor la viaţa ei (îmi place cum găseşte o mulţime de alternative). În final, se căsătoreşte cu fiul măcelarului, iar peste 10 ani, la moartea pictorului primeşte cadou cerceii cu perle, pe care însă îi vinde.

Sunt multe momente greu de povestit... povestea e spusă chiar de Griet; e tare frumos redată dragostea ei pentru pictor, deşi nu se menţionează măcar o dată cuvântul dragoste sau îndrăgosteală. Scena descoperirii tabloului e destul de dramatică - şi recunosc că am fost dezamăgită de laşitatea Mariei Thins şi a lui Vermeer. Durerea găuririi urechii pentru cercei e ca o metaforă la sacrificiul de dragul artei - fără el opera nu e completă. Mi-a plăcut cum Griet îşi ascundea sub celebra bonetă olandeză părul - şi cum descoperirea lui echivalează cu o dezvirginare. Momentul în care Vermeer îi descoperă părul e mai emoţional şi mai plin de semnificaţii decât primul act sexual cu fiul măcelarului.

Mi-a plăcut cartea foarte mult. Cred că Tracy Chevalier a făcut o treabă foarte bună - povestea e credibil construită, detaliile legate de tablouri şi viaţa olandeză din sec. XVII sunt foarte bine conturate. Stârneşte curiozitatea pentru pictură, asta e clar; eu chiar am verificat să văd dacă Vermeer folosea camera obscură pentru celebra lumină din Delft (se pare că nu, folosea de fapt un telescop inversat). Personajele sunt bine conturate; Vermeer e în esenţă Artistul (nici un sacrificiu nu e prea mic pentru arta lui), Maria Thins e femeia descurcăreaţă, temelia familie, iar pentru Catharina n-am simţit decât milă - este atât de ştearsă şi nesigură pe ea, încât doar naşterea de copii pare a fi singura ei menire. E interesantă şi prezenţa religiei - protestantismul lui Griet în opoziţie cu catolicismul familiei Vermeer. Pasajul în care pictorul explică influenţa catolică şi protestantă în pictură mi-a dat de meditat.

Cât despre Girl with a Pearl Earring, filmul făcut după carte, pot doar să spun că e frumos :-) Nu concurează cartea, dar atmosfera creată e frumoasă, lumina e ca din tablourile din Delft (chestie cam exagerată totuşi), coloana sonoră e frumoasă, Scarlett Johansseon mi-a plăcut, spre deosebire de Colin Firth care a făcut şi roluri mai bune după părerea mea. Oricum, nu el e personajul principal :-) Merită văzut filmul, dar cartea e mult, mult mai frumoasă.

artcraftuim

felicitări. toată ziua. cabinetul meu e plin de hârtie, de cartoane, autocolant şi pixuri speciale. e mizerie pe jos şi înghesuială. Dar e şi culoare, veselie şi îndemânare. E frumos! :-)

arta e în stradă

în vară la Straja am aflat de Noviembre, un film despre creativitate, teatrul văzut ca viaţă şi viaţa văzută ca teatru. Deşi am plecat cu filmul în laptop, abia acum vreo 2 săptămâni am reuşit să-l văd. Cătă lucra alături, dar corupt de imagini şi sunet s-a uitat şi el. Foarte tare film, foarte tare idee! Arta ar trebui să fie în stradă!
later edit. eu am filmul în spaniolă cu subtitrare în engleză. Se pare că poate fi descărcat gratuit de aici. Habar n-am!

la castel

sâmbăta asta am fost la Miclăuşeni, un superb castel în stil neogotic aflat la o oră de Iaşi. Nu am fost în excursie ci cu jobul (acolo a fost întâlnirea consilierilor educativi). Nu vreau să povestesc de şedinţa boring (în care am aflat totuşi lucruri utile) ci de castel. Care e o minunăţie! A fost proprietatea familiei Sturdza, iar acum e proprietatea Mitropoliei Moldovei şi Bucuvinei. Deşi soldaţii ruşi au distrus mult în timpul războiului, iar comuniştii au făcut acolo o casă pentru copiii cu handicap psihic sever castelul a supravieţuit. exteriorul arată încă excelent, interiorul însă nu. Încă se mai văd urme ale frumoaselor picturi murale, iar tâmplăria este cea originală. Elementele blazonului familiei Sturza sunt peste tot (şarpele, leul şi crucea - înţelepciunea, puterea şi credinţa!). Iar la intrare este dictonul familiei: Frumuseţea este pretutindeni. Castelul a fost fundalul filmului lui Nicolaescu pentru Orient-express (de aici şi deja-vu pe care-al aveam când am coborât din microbuz) şi apare şi în videoclipul ăsta al lui Bittman.

mai multe detalii despre complexul de la Miclăuşeni aici. Intenţionez să revin acolo curând. probabil că în orice anotimp Miclăuşeniul e frumos, toamna însă e special.

experienţă teatrală

azi am fost la teatru, la Furtuna de Shakespeare. Am întrebat colegii dacă nu e cam mult pentru 500 de copii de la 6 ani jumate la 15. Ni s-a spus că e o adaptare şi că e frumoasă. ok, ajung cu ultimul autocar la teatrul Luceafărul, iar acolo stupoare! Nu mai erau locuri compacte, adică ai mei s-au răspândit prin toată sala. deşteaptă cum sunt, i-am lăsat să-şi caute locuri şi evident că cei cuminţei s-au dus în faţă, iar ticăloşia în spate. Cu rânjet larg m-am duc la grupul vesel din spate care a mai apucat să spună Ups. Şi piesa începe... cu întuneric total! Evident că cei 500 de copii nu s-au putut abţine să nu urle (fie vorba între noi, asta aş fi făcut şi eu dacă aveam 7 ani). Toată piesa a durat vreo oră jumate în care nu a fost deloc lumină. Spectacolul (foarte frumos pentru un adult, dar cam nepotrivit pentru 500 de copii cu vârste foooarte diferite) s-a dovedit plictisitor după prima jumate de oră. Era conceput numai din lumini şi umbre şi aproape tot timpul un refletor albastru ne făcea să ne ferim privirile sau să închidem ochii. Personajele erau fie adulţi, fie marionete, chestie care confuza rău. Ce să mai spun, că Ariel, Caliban sau Prospero nu au însemnat nimic pentru copii. În aşa condiţii e de înţeles rumoarea din sală şi disconfortul adulţilor, care totuşi sperau să înţeleagă ceva din spectacolul după marele Will.

La ieşire, după mare reorganizare spre autocare, întreb: V-a plăcut?? şi inevitabilul răspuns: Daaaaaa! O fetiţă îmi spune cu sinceritate: Doamna, dumneavoastră aţi înţeles ceva?că eu sincer vă spun că nu am înţeles nimic! Sondând un pic publicul ţintă realizez că nimeni nu a înţeles de fapt ce s-a întâmplat. Prin urmare, joia viitoare la dirigenţie, vom discuta/analiza/povesti Furtuna de Shakespeare.Acuma, noi mergem la teatru semestrial. Ultima dată a fost o adaptare după Alecsandri, foarte reuşită, copiii au fost foarte încântaţi şi la fel şi noi. Piesa asta însă nu a funcţionat. Cred că de vină a fost semi-întunericul permanent şi regia neinspirată, başca conţinutul piesei. Ce să mai spun că foarte teatral a fost folosit cuvântul târfe şi foarte explicit s-a explicat de ce Miranda era foooarte buuunăăă (asta în timp ce Caliban mima destul de explicit frecându-se de un buştean).
No, hai să spun ceva şi de bine. Proiectarea portretului lui Shakespeare de la final, cu ochii care i se mişcau a fost de mare efect. Acum cel puţin ştiu că 500 de copii ştiu cine e Shakespeare şi cum arăta el. Un alt punct pozitiv e că mi s-a făcut dor de teatru. Îmi pare rău că nu pot să merg şi mâine cu cealaltă jumătate a şcolii la Cartea junglei - mâine mă duc la protest!

despre caligrafie

eu sunt caligraf, mă preocupă limpezimea scrisului, nu adevărul cuvintelor, care-i îndeletnicirea altora. A filosofilor, bunăoară... (Pablo de Santis, Caligraful lui Voltaire, p. 30)

când eram eu elevă, se punea mare accent pe scrisul frumos, atât de mult încât în clasa a 3-a am făcut caligrafie. Pentru că am terminat Şcoala Normală, în clasa a 9 a am avut ca disciplină şcolară caligrafia... da aşa, ca la carte... cu toate elementele componente ale literelor etc. etc.
O perioadă eram convinsă că estetica scrisului e prea puţin importantă; mai important e ce scrii... în ultima vreme însă m-am convins că şi cum scrii e la fel de important. Mi-am amintit de arta caligrafiei citind despre Caligraful lui Voltaire, un roman despre perioada sumbră şi ciudată a Iluminismului. Aşa cum Voltaire e doar un pretext pentru acţiunea romanului, lectura romanului a fost doar un pretext pentru memoria mea în ale caligrafiei.

Cel mai frumos din lume scrie mama. Are un scris ordonat, foarte caligrafic; copil fiind mă înebuneam să merg la ea la serviciu şi să stau să mă uit la mâna ei cum scria analize chimice şi rapoarte. Acum admir de nu mai pot scrisul lui Lilinasha şi al Ancăi... mai ales literele lor de tipar... excepţional! Culmea e că, cel puţin în ultimii ani, mi se spune că EU scriu foarte frumos. Am fost chiar rugată de câteva ori să scriu diplome sau hârtii importante :-) Eu nu consider că scriu frumos, ci doar că scriu caligrafic - adică scriu corect, folosind toate elementele literelor, aşa cum am învăţat de la domnişoara Gyongy (profa de desen-caligrafie-lucru manual-istoria artei din liceu).

Cea mai frumoasă experinţă caligrafică este însă un mesaj primit în 2003 în Franţa de la Sabrina, o franţuzoaică din Bordeaux. Sabrina era o tipă foarte interesantă... printre altele vorbea esperanto şi a făcut cursuri de caligrafie. Pentru că ne-a plăcut mult pe noi2, ne-a dat cadou la despărţite un mesaj scris de ea cu pană (pe bune!) pe o hârtie foarte specială... confecţionată ca în evul mediu... hârtia pe care ne-a scris e făcută din pânză la o mănăstire din sudul Franţei de nişte călugări. Îmi place la nebunie mesajul ăsta - abia aştept să ne mutăm, să-l înrămez şi să-l pun la un loc de cinste. Nu am ţinut legătura cu Sabrina, dar mesajul ei caligrafic e pe bibliotecă şi ne aminteşte de frumuseţea scrisului de altădată :-)

cu tine

Cu tine viaţa mea se luminează,
Cu tine hotărăsc a obosi,

Cu tine urc astenic spre amiază
Şi mă sfârşesc în fiecare zi.

Cu tine e-mpăcare şi e luptă,

Cu tine este tot şi e nimic,

Cu tine-mi înfloreşte lancea ruptă,
Cu tine sunt şi mare, sunt şi mic.

Cu tine totu-i parcă unt pe pâine,
Cu tine bradu-i brad, şi nu sicriu,

Cu tine astăzi mi se face mâine.

Cu tine mor pentru a fi mai viu.

Cu tine poezia mea există,
Cu tine chem zăpezi şi-alung zăpezi,

Cu tine nici tristeţea nu e tristă,

Cu tine eu te văd când nu mă vezi.

Cu tine sunt nedrept şi sunt dreptate,

Cu tine sunt gelos şi sunt gheţar,

Cu tine-ncep şi se termină toate,

Cu tine într-un schit apar - dispar.

Cu tine e lumină şi-ntuneric,

Cu tine zac să mă-nsănătoşesc,

Cu tine cubul redevine sferic,

Cu tine ce-i drăcesc e îngeresc.

Cu tine e mai rău şi e mai bine,

Cu tine reîncepe viaţa mea,

Cu tine e mai greu ca fără tine,

Dar fără tine nu s-ar mai putea.

Iubitului meu! Fără motiv! Doar pentru că te iubesc!

poezia e preluată de aici şi îi aparţine lui Adrian Păunescu.

Colindele Cantores...

Concertul de colinde Cantores Amicitiae - extraordinar! Nu există cuvinte pentru a descrie perfecţiunea sunetelor auzite! Aveam impresia că pot prinde sunetul, atât de clar şi de real era! FELICITĂRI! Tuturor, dirijorului şi în mod special lui Carmen P., fosta mea colegă! :-)

Colindele de la Providenţa

Aseară am fost la Concertul de colinde de la Providenţa. A fost frumos, foarte aglomerat (încă nu pot să cred că toate cele 1000 de locuri erau ocupate, ba se stătea şi în picioare). Colindele au fost cântate din suflet, unele mai tradiţionale, altele mai originale. Cel mai mult mi-a plăcut Corul Theologus al Facultăţii de Teologie Iaşi, Corul băieţilor de la Seminar şi Corul maicilor de la Petru Vodă şi Agapia. De remarcat că Tefo şi Maria au fost foarte cuminţi. Abia aştept colindele Cantores din seara asta!

Evenimente de week-end

Vine week-end-ul şi Crăciunul... ci bini!!!

Sâmbătă merg cu Cătălin la Expoziţia naţională de carte, ediţia de iarnă a Grupului Humanitas de la Muzeul "Mihai Eminescu" din Copou. La orele 14.00 citeşte Andrei Pleşu din noul său audio-book "El major, ea minoră" (cred!), iar la 17.00 Şerban Foarţă va citi din "Micul tratat de pisicologie" despre care am scris aici. Abia aştept - o să iau cartea şi o să cer autograf pentru Cătălin! :-) ca să fie cadoul super-complet!!! Presimt că se va lăsa şi cu cumpărare de cărţi... aşa, ca să-i dăm sugestii lui Moş Crăciun!

Duminică ar fi trebuit să mă duc la Filarmonică, la Cantores Amicitiae, la Concertul de colinde cu Cătălin şi Anca. Din păcate, nu mai sunt bilete, aşa că mergem luni seara la 19.00. Poate ne vedem pe acolo?!?!

Later post: am aflat că duminică mergem la Providenţa, în CUG, la 18 - e Concert de colinde GRATUIT!!!

Moarte şi demnitate ... let it be

Anca Parghel - Let It Be
Asculta mai multe audio Muzica »

A murit Anca Parghel! Aseară, când mi-a spus Cătălin am înlemnit! Nu pot spune că eram mare fan... nu ştiu să fredonez mai mult de Brasil... Am admirat la Anca Parghel înverşunarea contra cancerului (credeam sincer că acestui cancer îi va fi ruşine până la urmă şi va pleca), modul în care vorbea de copiii ei şi cum vorbeau ei de ea, râsul ei, hainele ei ciudate dar care te lipeau de teve, pofta de viaţă - poate prea multă poftă de viaţă... morţii i-a fost ciudă!
A murit, dar a murit cu demnitate... asta e... let it be... Dumnezeu să o odihnească - că a fost o neobosită toată viaţa ei :-)

Bella Italia - honeymoon

Am nevoie de timp ca să postez... las melodia asta despre Firenze până o să mă mobilizez să scriu... A fost extraordinar ;-)

Mie nu mi-e frică

Acea vară blestemată din 1978 a rămas faimoasă ca una din cele mai calde din tot secolul.
Propoziţia de mai sus este din primele pagini ale cărţii pe care am citit-o în week-end: Mie nu mi-e frică, scrisă de Niccolo Ammaniti şi apărută la Humanitas în 2006. Am cumpărat cartea la reduceri, era 3 (trei) lei ?!?! la Librăria Humanitas din Carrefour Felicia. Am ales-o pentru că mi-a atras atenţia coperta şi pentru că-mi amintea de un film pe care l-am văzut într-o noapte la TVR 1, cred. Îmi aminteam foarte bine subiectul din film şi am zis să văd ce e cu cartea. Am citit jumătate din ea în intercity de la Bucureşti la Iaşi, iar cealaltă sâmbătă dimineaţă. Nu pot să spun ce m-a impresionat mai mult: subiectul cărţii (pe care îl puteţi citi aici), modul frumos şi emoţionant în care este scrisă cartea, personajele principale... nu ştiu. Propoziţia de mai sus m-a marcat pentru că 1978 este anul în care m-am născut eu şi nu ştiu, dar cumva... mi s-a părut că generaţia mea are ceva din Michele, personajul principal...

Cartea mai atrage atenţia prin manifestarea moralităţii la personajul principal, care are 9 ani şi care contrazice teoriile lui Kohlberg (psihologii stiu despre ce vorbesc). Copilul vrea să salveze un alt copil nevinovat, îşi ţine promisiunea cu orice preţ (chiar dacă pentru asta e nevoit să lupte cu fricile... de întuneric, de monştrii din dealuri, de bătaia soră cu moartea pe care o să i-o dea tatăl dacă-l descoperă, de şerpi); cartea aminteşte mult de copilăria de pe vremuri :-), fără teve (sau mă rog, cu unul alb-negru), fără computer, internet sau telefoane mobile. Aminteşte de copilăria fericită, cu biciclete uzate, cu reviste pentru copii numai bune de citit în pat vara pe caniculă, cu poveşti noaptea în pat, cu pâine cu unt şi zahăr... dar şi de copilăria cu temeri, cu întreceri spontane între copii, cu pedepse umilitoare dacă pierdeai, cu frica de bătaie, cu secrete, cu respect faţă de părinţi.

Mai adaug un fragment care mi-a plăcut mult (cât adevăr e în frazele astea!!!) şi vă invit să o citiţi... mai ales cei de generaţia mea sau mai mari... pregătiţi-vă şi pentru deja-vu. ;-)

"Las-o baltă cu monştrii ăştia, Michele. Monştrii nu există. Trebuie să-ţi fie frică de oameni, nu de monştri." Aşa îmi spusese tata.

La festivalul de teatru

Am fost aşadar la Festivalul de teatru pentru copii şi tineret la Teatrul Luceafărul. Am două tipuri de impresii: impresii foarte plăcute şi impresii neplăcute. Partea frumoasă a fost piesa EXTRAORDINARĂ pe care am văzut-o: Cenuşăreasa în adaptarea trupei de teatru GONG din Sibiu. A fost un teatru mixt, uman şi cu păpuşi :-) Actorii au jucat foarte profesionist, o plăcere să îi urmăreşti... Dacă sunteţi prin Sibiu să-i căutaţi, să-i vedeţi şi să-i aplaudaţi... merită!!!
Partea neplăcută a fost organizarea... a fost în sala mică, de vreo 3 ori mai multe persoane decât încap normal în sală, cald, lipsă de respect faţă de spectatori, dar mai ales faţă de actori... Am fost foarte dezamăgită. Copiii noştri au fost cuminţi, au înţeles condiţiile, au încercat să vadă cât mai mult... din partea unde eram noi nu am văzut cam 80 % din spectacol :-( şi e păcat pentru că piesa merita... O altă dezamăgire au fost elevii unui liceu foarte bine cotat, de pe lângă hala centrală... care s-au purtat ca şi cum nu au fost în viaţa lor într-o sală de teatru... Mare atenţie părinţi care vă daţi copiii de gimnaziu la licee... Copiii din şcolile "de cartier" (deşi nu sunt deloc de acord cu această expresie) au dat clasă marelui liceu de centru.
Felicitări trupei de teatru GONG!!! Vă mai aşteptăm pe la Iaşi!

Modigliani

Am eu din când în când – cam în fiecare vară - câte o obsesie în legătură cu arta. Până acum m-au marcat pe viaţă Michelangelo, Goya, Vermeer, Monet, Toulouse-Lautrec, Rodin, Van Gogh, Botticelli şi Gauguin. Atunci când mă apucă febra... şi foamea de artă mă schimb. Trăiesc, mănânc, gândesc, visez, din perspectiva artistului care îmi frământă lumea în momentele alea. Îmi amintesc că în liceu, cand am avut verile cu Michelangelo, Gauguin sau Lautrec, eram în fiecare zi la bibliotecă – albumele de artă erau doar la sala de lectură. Mai nou, am netul... clar, nu e acelaşi lucru, deşi foamea de informaţii se potoleşte mai repede, nu se potoleşte cu aceeaşi saţietate. O să scriu altă dată despte cei de mai sus, despre Louvre, despre cum am plâns când am vazut prima dată Sclavii lui Michelangelo sau primul Goya. Acum personajul principal e Modigliani şi din acest punct de vedere, vara 2008 e vara Modigliani.
Ştiam câte ceva despre el şi arta lui, aveam o broşură de vreo 2 ani de la o publicaţie de artă, dar dacă mă întrebai nu-mi aminteam decât nudurile. Asta până săptămâna trecută când am găsit la ofertă albumul cu Modigliani de la Humanitas (9 lei !!! - chilipir). Acasă, mai mult de oboseală, am început să-l răsfoiec în timp ce mâncam şi până la urmă m-am trezit citindu-l tot. Mi-am amintit că tot de vreo 2 ani voiam să văd şi filmul... ştiam că a cântat Loredana Groza în el şi că au jucat şi actori români, fiind filmat la noi. Aşa că l-am rugat pe Cătălin să mi-l caute şi chiar în după-amiaza aia ne-am uitat la el. Merită! Chiar dacă nu pomeneşte de Brâncuşi (cu care Modigliani a fost prieten) şi despre sculptura lui (foarte interesantă) filmul e profi realizat, respectă foarte bine viaţa artistului din câte am mai citit. Recomand filmul pentru Parisul boem, pentru Livorno romantic (unde Modigliani s-a născut), pentru modul în care e reprezentat Picasso, pentru coloana sonoră extraordinară, pentru micul Amedeo care e conştiinţa marelui Amedeo, dar în primul rând pentru modul în care Andy Garcia îl readuce la viaţă pe Modigliani – acesta fiind şi motivul pentru care nu am pus o pictură aici, ci poza din afişul filmului.
Sper că v-am convins... nu doar să vă luaţi albumul (e indecent de ieftin) şi să vă pierdeţi în picturile lui (ca să vă provoc, vă spun că multe sunt nuduri :-)) ci şi să vedeţi filmul... dacă nu îl găsiţi spuneţi-mi – vă ajut cu drag!